Muzeul Torturii de la Praga

de Cristina Diac | 05 Mar 2008 • 00:00

În ultimii ani, Praga este cel mai vizitat oraş al Europei. Printre zecile de obiective cu care îşi întâmpină turiştii se numără şi Muzeul Torturii, care oferă o viziune originală asupra Evului Mediu.

Stalin a fost catalogat drept geniul răului; doar auzul numelui declanşa în anii “marii terori” sentimentul lipsei de limite a puterii. La ora aceasta se apreciază că peste tot în lume regimurile comuniste au făcut peste cinci milioane de victime. O bună parte dintre ele sunt trecute în dreptul lui, unul dintre marii tirani ai istoriei...

ORIENT ŞI OCCIDENT. Fără doar şi poate că descrierea torturilor îndurate de oamenii ajunşi în închisorile staliniste fac părul măciucă cititorului. La fel păţeşti însă şi când afli grozăviile din “Carmen miserabilae”, scrierea călugărului Rogelius ce descrie crimele şi torturile săvârşite asupra populaţiilor întâlnite-n cale de tătării lui Gingis Han, ajunşi la începutul secolului al XIII-lea din stepele Mongoliei până în inima Europei. Sau despre relatările privind cruda noapte a Sfântului Bartolomeu, când în numai câteva ore, din ordinul regelui Franţei, mai multe mii de oameni au murit în chinuri pentru păcatul de a aparţine altei religii decât cea catolică. Torturile puse la cale de Biserica Romei în vremea Inchiziţiei, pentru a-i pedepsi pe eretici, descrise de Alexandre Dumas în romanele sale atât de populare, nu sunt plăsmuirile unui literat cu imaginaţie mai bogată decât a muritorilor de rând. Ele au existat de-adevăratelea şi trebuie să fi fost, la rându-le, cumplite.

Dar una-i să-ţi închipui cu ochii minţii, şi alta să vezi direct instrumentele chinului. Interesaţii de temă, curioşii sau doar “turiştii de profesie”, care descind în fiece oraş înarmaţi cu hărţi, ghiduri turistice şi intenţia nestrămutată de a nu rata nimic din “oferta culturală” a urbei, se pot iniţia în tainele torturii şi la un muzeu din Praga. Muzeul Instrumentelor Medievale de Tortură, pe scurt, Muzeul Torturii, se află în plină zonă turistică, la capătul Podului Carol dinspre Oraşul Vechi.

CU TORTURA PRIN EUROPA. Muzeul Torturii depăşeşte demarcaţia de locaţie a unui muzeu propriu-zis, fiind şi un fel de expoziţie itinerantă, ne explică Enzo Bertolini, directorul aşezământului. Expune permanent peste 60 de instrumente folosite în Europa de-a lungul veacurilor. Înfricoşătoarele obiecte au mai putut fi văzute de turişti în Italia – la San Gimignano, în Estonia – la Tallin, la Gdansk, în Polonia. Dintre capitalele central şi est-europene, doar Praga oferă permanent vizitatorilor săi priveliştea macabră a torturii medievale. Este dificil de găsit un oraş-gazdă pentru un asemenea muzeu, explică mai departe Enzo Bertolini. În afară de obişnuitele daraveli administrative rezolvabile mai greu sau mai uşor cu autorităţile laice – spaţiu de expunere, costuri, beneficii etc. –, instrumentele de tortură nu-s prea plăcute la vedere emisarilor lui Dumnezeu pe pământ, slujitori ai bisericii catolice. Unele dintre maşinăriile expuse au fost utilizate în timpul Inchiziţiei, iniţiată de aceasta. A pomeni de crimele oribile săvârşite în numele Domnului, şi pe deasupra a mai şi arăta cum se făceau acestea într-un stat unde catolicii sunt majoritari, iar biserica e puternică, reprezintă o întreprindere nu doar dificilă, ci de-a dreptul curajoasă, ne dă de înţeles italianul Enzo Bertolini.

SENSIBILITĂŢI RELIGIOASE. În Cehia, doar o treime din populaţie se declară la recensăminte practicantă a unei religii, ateismul având deci o mare răspândire printre cehi. Sentimentele religioase nu foarte pronunţate ale localnicilor au făcut ca Muzeul Torturii să n-aibă parte de proteste din partea comunităţii. Singura capitală occidentală ce găzduieşte un muzeu al torturii este Amsterdam, oraş cosmopolit şi... protestant.

După lămuririle furnizate de amabilul director, purcedem să vizităm. Muzeul, destul de “clasic” în concepţie, a atras de la deschidere peste două milioane de vizitatori. Împreună cu “colegii”, trecem pe rând prin cele trei nivele ale “grozăviei”. Accesul de la un etaj la altul – pe o scară îngustă, în formă de melc. Construite din materiale perisabile, în proporţie covârşitoare obiectele expuse nu sunt originale, ci copii executate după desene de epocă. Există însă părţi care au supravieţuit trecerii timpului, iar acestea au fost integrate în reconstituirile contemporane. Lângă fiecare obiect se găseşte un desen-gravură care arată cum “funcţiona”, ca şi explicaţii în limbile de circulaţie. Cât am stat noi pe-acolo, nimeni n-a leşinat ori ţipat de emoţie şi teamă, deşi ceea ce li se înfăţişa ochilor era un iad mai bine înfăţişat decât în scrierile şi arta religioasă. Oamenii se uită şi trec liniştiţi de la un exponat la altul – timpul oribilelor instrumente şi maşinării de frânt oase, smuls limbi, scos ochi, sfâşieri de trupuri a trecut.

ŢEAPA ŞI FECIOARA. Un grup curios zăboveşte îndelung în faţa impozantei Fecioare din Nürnberg – un fel de sarcofag din lemn masiv, căptuşit pe interior cu metal, de care se prindeau nişte ţepuşe din fier destinate a intra în trupul celui vârât înăuntru atunci când “uşile” fecioarei se închideau. Se spune că acest instrument a fost utilizat pe scară largă de contesa maghiară Elisabeta Bathory. Pe lângă sofisticatul instrument folosit de unguroaică pentru a-şi menţine veşnică tinereţea cu ajutorul sângelui scurs din fecioarele astfel “îmbrăţişate”, “ţeapa lui Vlad-Dracula” pentru a străpunge trupurile blestemaţilor de turci ori ale necinstiţilor boieri autohtoni este de-a dreptul banală, simpluţă şi... lipsită de ingeniozitate.

Neimpresionată mai deloc de privelişte, o fetiţă venită cu părinţii se zbânţuie printre maşinăriile provocatoare de suferinţe. După ţopăitul când pe-un picior, când pe celălalt, se aşază tacticoasă lângă primul obiect ce-i iese-n cale şi-l studiază îndeaproape. Atât de-aproape, de-am zis că-şi prinde capul în sinistra maşinărie. N-a fost cazul, părinţii vigilenţi s-au sesizat şi-au repus-o grabnic în poziţie verticală. După ce-am văzut de ce e-n stare mintea omului să conceapă pentru chinuirea semenului, seninătatea netulburată de nimic a copilului ne spune parcă, fără vorbe, că toate trec, şi că mâine nici vizita în muzeu n-o să mai pară a se fi petrecut într-un loc atât de groaznic.