Nebunul de alb şi Regina neagră

INTERVIU • Adrian Păunescu, despre muza care i-a pricinuit starea de graţie
Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au murit şi “s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap”, pentru aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru Regine negre şi Nebuni de alb. Pentru toţi aceştia, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun, născută ca o cale de tămăduire. Citiţi astăzi a treia parte a interviului.

Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au murit şi “s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap”, pentru aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru Regine negre şi Nebuni de alb. Pentru toţi aceştia, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun, născută ca o cale de tămăduire. Citiţi astăzi a treia parte a interviului.

• Jurnalul Naţional: “Dacă-ar fi să înţeleg cînd e clipa să mor/ m-aş ruga la ninsori pentr-un ultim fior”, spuneaţi. După fiorul iubirii şi apoi fiorul morţii, acel “rău de moarte” despre care vorbeaţi, te mai poţi întoarce din drum sau urmează “Anul Nou şi istoria literaturii”?

Adrian Păunescu: Te mai poţi întoarce, dar numai după ce-l scoţi din tine, după ce-l pui pe hîrtie. Eu am putut să mă întorc, nu ştiu dacă e o reţetă valabilă pentru toţi.

 

• Şi cei care nu-l pot pune pe hîrtie?

Să citească. Să se vindece prin lectură. Dragostea nu trebuie luată ca o obligaţie, mai ales dragostea dramatică. Se poate trece pe lîngă ea, se poate merge mai departe, se poate deveni personaj de porţelan.

 

• A fost un risc asumat să strigaţi iubirea atît de sincer în piaţa publică, în paginile unei cărţi, sau aţi făcut-o sub disperarea momentului?

A fost un risc asumat, absolut. A doua carte o are ca redactor pe Ana Maria, fetiţa mea, care era mică şi care stătea lîngă mine şi mă vedea suferind. Şi Carmen, de altfel, soţia mea, a fost formidabil de apropiată şi de caldă şi şi-a dat seama că singura noastră salvare este crearea binelui în jurul meu, fără reproşuri, nu cinism, nu scandaluri, cum din păcate e făcută viaţa în societatea modernă. Eu am trăit atunci pînă la capăt toate datele acestei probleme.

 

• “Spitalul de nervi şi de cord / Numit popular printre oameni iubire” Asta să fie definiţia?

Sigur că da. Am trecut momente foarte grele. Eu am crezut chiar că mor atunci, dar şi după un anumit timp. S-a întîmplat să am în mine putere de regenerare şi mai ales să se retrezească în mine ambiţiile de om public şi de scriitor care nu şi-a terminat încă de scris opera.

 

Iubirea zboară, nu merge prin hîrtoape

• Iubirile te fac vulnerabil… Aţi trîntit vreodată uşa iubirii?

Iubirile te fac vulnerabil pentru că vrei tu să fii vulnerabil. Dacă nu vrei, nu te bagi. Asta nu e o chestiune pe care să nu o ştii. Iubirea poate fi la un moment dat şi o mlaştină în care te scufunzi şi pe care, scufundîndu-te, vrei s-o asanezi, vrei s-o faci mai bună, mai curată decît este. Dar sigur că îţi trebuie o foarte mare tărie morală să te poţi întoarce din moarte, din pîrjolul pe care l-ai trăit, pe care l-ai creat şi care ţi s-a creat.

 

• Suferinţa din iubire îţi schimbă punctele de refe­rinţă ca individ, valorile, criteriile?

Ţi le îmbogăţeşte.

 

• Cum recunoşti dragostea cea mare?

Nu toate situaţiile de viaţă prin care am trecut sînt egale. Sînt însă unele care au o anumită însemnătate peste medie. Asta se vede în poezia mea. Am scris pentru Ioana, de exemplu, sînt cîteva poezii nemaipomenite; pentru Elena, pe care am iubit-o – am descoperit-o bolnavă grav de cancer la Lugoj, într-o casă de cultură, şi am luat-o lîngă mine, s-a vindecat, după aceea ne-am despărţit. Sînt momente de vîrf… Pentru soţia mea Carmen am scris… O poezie extraordinară este: “Carmen minutare/ Carmen seculare/ Te-au trimis părinţii/ Carmen la culcare”. Sînt şi altele…, dar nu toate înseamnă acelaşi lucru.

 

• Unele s-au terminat însă cu acel fior de moarte.

Aşa e cînd te arunci din avion fără paraşută. Eu aşa am făcut aproape în toate iubirile mele. N-am avut nici un calcul, n-am cerut nici o dobîndă, m-am aruncat nebuneşte în iubire. Asta este credinţa mea, că nu se poate iubi condiţionat. Iubirea e ca un aparat de zbor. Ori stă, ori zboară. De mers prin hîrtoape e mai greu. Trebuie să ai o anumită nebunie să pleci într-o aventură de dragoste.

 

Dreptul la plîns, o lege a omenirii pentru bărbaţii drastici

• “Eu o iubesc şi declar solemn că din acest moment încolo ea devine deodată iubirea exponenţială, abstractă, nepătată, de roman.” A rămas aşa sau Regina neagră din “Liber să sufăr” s-a transformat într-o femeie banală?

Nu, a rămas în rolul ei de muză. Dar n-aş vrea să luaţi toate versurile din cărţile de dragoste drept nişte reportaje. Lirismul presupune şi măriri sau micşorări ale cantităţii de epitete, nişte îngroşări sau subţieri ale tonului. Nu e reportaj, deşi uneori pare.

 

• Aţi apelat vreodată la ficţiune în poezia de dragoste?

N-am avut loc de atîta realitate.

 

• Vorbiţi de trădare în “Liber să sufăr”. Aţi şi trădat?

Nu. Îmi asum eu tot felul de vinovăţii pentru a nu rămîne dator. Dar n-am trădat.

 

• Aţi plîns pentru dragostea unei femei?

Da. De altfel, eu nu cred ce credea tata, că oamenii care plîng nu sînt bărbaţi. Eu îi spuneam şi atunci: “Tată, şi matale plîngi, dar nu te laşi văzut”. Tata plîngea la filmele în care mureau soldaţi români. El fusese un ofiţer român, trecuse prin tot acest calvar al războiului, avea şi o vocaţie specială pentru istorie, o sensibilitate mare pentru istoria trăită, pentru tot ce era dramatic sau tragic românesc. Pleca din cameră cînd îi veneau lacrimi în ochi. Ştiam că plînge, se întorcea cu ochii umflaţi. Dar eu nu mă feresc. Băiatului meu, care era în liceu, dar avea copil, i-au zis colegii: “Hai mă, să fumăm în closet”, iar el i-a refuzat. Şi ei i-au spus: “Nu eşti bărbat”. Iar el le-a zis: “Bă, tîmpiţilor, eu nu sînt bărbat, eu, care am un copil, şi sînteţi voi, care fumaţi?!”. Aşa şi eu. Nu cred că plînsul face rău, cu condiţia să nu fie singurul mod de a ne exprima. Trebuie să fii puternic în unele momente, să lupţi cu adversarii, nu să plîngi. Dar dreptul la plîns este ceea ce aş cere legilor omenirii pentru bărbaţii drastici.

 

• În toate iubirile există o formă de sado-masochism. Ori ne place să suferim, ori să chinuim.

Cea mai înaltă formă de sado-masochism în iubire este să faci şi una, şi alta. Să şi chinuieşti, şi să fii şi chinuit, dar pînă la un punct. Atît cît plăcerea şi durerea trăiesc împreună.

 

• E asta cea mai dorită ipostază pentru un scriitor?

După tot ce v-am răspuns, după toate descrierile de interior pe care vi le-am făcut, mă puteţi cumpăra foarte uşor. (Rîde) Nu ştiu dacă neapărat ca scriitor, cît ca om. E bine să suferi împreună cu cea care suferă.

 

Ultima ploaie torenţială

• “Şi te iubesc cu milă şi cu groază/ tot ce-i al tău mi se cuvine mie/ ca un nebun de alb ce capturează/ Regina neagră pentru veşnicie” (“Nebun de alb”). E aceeaşi Regină neagră?

A, nu. E altcineva, a fost o dragoste interesantă. Cea care a apărut în aceste două ultime cărţi se narcotiza cu gîndul că poezia asta a fost scrisă cumva prevestitor pentru ea. Aici este însă vorba despre o femeie excepţională, o mare şahistă a României şi a lumii.

 

• V-aş fi întrebat dacă în toate iubirile există o Regină neagră şi un Nebun de alb, dar tocmai mi-am dat seama că spuneţi că se poate să fii ambele în acelaşi timp.

Da, e adevărat. Există mereu această relaţie, un Nebun de alb sau de negru şi o Regină de negru sau de alb.

 

• Cum aţi tratat situaţiile în care aţi fost iubit “pe viaţă şi pe moarte” şi n-aţi iubit la fel… poate deloc?

Am fost circumspect.

 

• Circumspect e un cuvînt cuminte…

Nu. N-am respins brutal pe nimeni. Sigur că am respins diverse situaţii pe care nişte femei înflăcărate ar fi vrut să le trăim împreună. Circumspect e cuvîntul potrivit.

Mi-a plăcut întotdeauna să-mi cuceresc dragostea, chiar adoraţia unei femei.

 

• Circumspecţia de care vorbeaţi nu e o formă de a hrăni orgoliul masculin? Nu e o formă de acceptare?

E frumoasă întrebarea. Orgoliul nu e totdeauna o formă de dragoste, e mai degrabă o formă a împotrivirii, un turneu-challenge, să cucereşti tu titlul. Am avut situaţii formidabile de viaţă, de exemplu, în cartea despre Nichita, Sorescu şi Alexandru, povestesc că am iubit la un moment dat aceeaşi femeie cu Nichita. Asta ne-a apro­piat, dar ne-a şi despărţit. O vreme am fost distanţi. E greu să ai o ase­menea dramă de viaţă. Sigur că eu, fiind mai tînăr cu zece ani de­cît el, atunci eram orgolios. Dar orgo­liul nu este dragoste. Poţi fi or­go­lios într-o competiţie, la crîşmă, cu coa­tele pe masă şi cu clondirul lîngă tine, dar marea dragoste nu pre­su-pune orgoliul. Mai degrabă umi­linţa. Pentru o demnitate defi­ni­tivă. Umilinţă în slujba demnităţii.

 

• Ce distruge cel mai profund iubirea?

Obişnuinţa.

 

• Nu trădarea?

Asta prin excepţie. Dar nu putem crede la nesfîrşit că omul este esenţialmente trădător. Trădarea uneori se fondează pe dorinţa de mai bine a unuia sau a altuia dintre parteneri. Ei cred că e mai bine dacă merg în direcţii diferite. De aceea trebuie iertată trădarea în dragoste.

 

• Nu sînt cumva toate iubi­rile pe care le trăim surogate pe care le îmbrăcăm benevol cu nevoile noastre de dragoste?

În locul a ce? Ca să fie surogat trebuie să înlocuiasă neapărat ceva.

 

• În locul iubirii imaginate, ideale.

Nu. Modul nostru de a supravieţui e să prelungim dreptul la dragoste. Atunci cînd nu mai iubim trebuie să începem să ne temem de moarte. Şi cînd iubim ne temem de moarte, dar într-un mod creator. Luptăm cu ea, o recunoaştem, ştim că există, ştim că se poate întîmpla oricînd, dar a lăsa lucrurile să meargă de la sine, a nu mai iubi, a te aşeza în faţa morţii şi a o aştepta e un fapt lipsit de substanţă omenească.

 

• Regina neagră a fost cea mai inspiratoare muză?

Ea a fost cea mai recentă ploaie torenţială. Sînt capitole întregi din cărţile mele dedicate unor mari iubiri, iar aceasta este comparabilă cu restul marilor iubiri. Pentru că e o mare iubire. N-am clasament. Nici nu se ştie care dintre aceste poezii e mai durabilă. Mi-a spus un om deosebit al vremii noastre: “Măi, scrie poezie de dragoste”. “Dar ce-ţi place ţie aşa de mult?”. “Nu ştii cîtă dragoste am făcut eu pe poeziile tale”. La asta nu mă gîndisem. “Păi, cum?”, zic. “Nu în timp ce făceam dragoste, dar înainte şi după. Iar unele femei le-am cucerit cu poeziile tale. Bineînţeles, le-am spus că sînt ale tale după ce le-am cucerit.” Unele dintre aceste poezii au intrat chiar în folclor, sînt fapte de uz comun. Eu n-am făcut însă niciodată din poeziile mele vechi un instrument pentru cucerirea unei femei noi. Dacă mi-a plăcut, dacă m-a tulburat, dacă m-a emoţionat, am scris poezii noi. “La adio”, “Totuşi iubirea!” Am văzut oameni îndrăgostiţi care le recită în delir. Eu am uitat cărţile astea două pe care le-am scris pentru Regina neagră. Uneori sînt surprins de versurile pe care le aud din ele. Am avut atunci o stare de graţie care a durat cîteva luni şi am reuşit să transcriu ceea ce nici eu n-aş putea recompune, redescoperi sau restitui. Sînt lucruri care m-au depăşit. Ele au lucrat, faptele acelea, starea mea de graţie, nu eu.

Ca om sînt în orele ultime de la clasă, cînd se fac recapitulări

 

• Le-aţi scris muzelor scrisori de dragoste sau doar le-aţi aşezat în pagini de roman?

În liceu. Poezii am scris şi am publicat, nu le-am dat lor.

 

• Aveţi un blog. Credeţi în poeţii internauţi, în poezia pe blog sau ea moare o dată cu penelul?

Nu cred că există o interdicţie de fond pentru circulaţia poeziei. Oriunde poate ajunge poezia va fi mai bine. Eu fac o socoteală şi vă spun aşa: miile de oameni care veneau la Cenaclul Flacăra intrau într-o asemenea stare de spirit încît nici în timpul Cenaclului, nici o vreme după nu conteneau să le recite. Poezia are rostul de a uma­niza, şi nu prin întărirea entuziasmului sau prin sporirea suferinţei, ci prin puterea de a intra în condiţia umană, iar oamenii simt nevoia să citeze, să trăiască în spiritul unei poezii. Aşa cum eu, adolescent fiind şi post-adolescent, îmi închipuiam toate iubirile ca în poezia lui Esenin. Îmi închipuiam că nu se poate trăi fără să spui “Focul vînăt e gonit de vînt,/ Zările-au uitat să mai mă doară.../ De iubire-ntîia oară cînt,/ La scandal renunţ întîia oară”.

 

• Aţi mai putea iubi acum ca la 18 ani?

Cred că da. Există o vîrstă, probabil că tocmai asta pe care o trăiesc eu acum, cînd se reîntorc toate datele fundamentale ale felului de a trăi. Eu ca om sînt în orele ultime de la clasă, cînd se fac recapitulări. Probabil că e ca o recapi­tulare a destinului, a formelor înalte de iubire, a temerilor, dar apare şi sentimentul trecerii. Eu mă gîndesc cum era tata la vîrsta mea şi îmi spun că sînt fericit.

 

• E diferenţă între a fi îndrăgostit şi a iubi?

A iubi înseamnă a aprofunda, a face din senzaţie sentiment. Dar reiese din tot dialogul nostru că eu sînt un teoretician al iubirii.

 

• Păi după tot ce aţi scris despre asta, da, am putea să zicem …

Eu nu asta am vrut, dar nu am putut să nu las mărturie. Realitatea e uneori inferioară felului în care a ajuns ea în operă. Mă uit la femeile pe care le-am iubit şi sînt profund dezamăgit de trecerea vremii, de faptul că nu mai sînt cum au fost. Am iubit, de exemplu, o cîntăreaţă din Ardeal. Era feno­menală. Deşteaptă, frumoasă, mîndră, generoasă şi a trecut şi peste ea valul anulator. Într-un fel eram şi într-un fel sîntem. Şi nu mă refer numai la ele, ci şi la mine şi la alţii. Cînd vezi un bătrîn care merge în baston nu-ţi poţi închipui că el plutea cîndva şi iubea… Asta este! Iubirea nu ne salvează la nesfîrşit de bătrîneţe.

 

• Ne spuneţi una dintre poveştile de iubire?

Din moment ce eu n-am putut să mai scriu finalul de la romanul “Vinovat de iubire”, cred că n-aş fi nici doritor şi nici foarte productiv să povestesc eu sau altcineva o dragoste în toate datele ei concrete.

 

• Poate trebuie să vă îndrăgostiţi ca să terminaţi romanul…

Nu ştiu, nu-mi dau seama. Trebuie să se învîrtă ceva în mine, nu e doar că aş vrea eu.

 

• Accidentalul se mai şi provoacă…

Asta este foarte frumos… (Zîmbeşte) Da, accidentalul poate fi provocat. Am scris asta în “Eternele iubiri accidentale”. Cîteva dintre poezii sînt în continuarea unora din această carte, “Liber să sufăr”. Da, accidentalul se provoacă. Să încercăm, să vedem…

---

Citiţi şi:

PERECHEA-ETALON A NEFERICIRII ● S-au iubit pînă la moarte
Eminul şi Doamna lui
Dacă nu ne-ar fi rămas de la Eminescu şi Veronica splendidele scrisori de dragoste, poate nu i-am mai fi considerat cuplul ideal, etalonul de îndrăgostiţi fără noroc, sufletele-pereche care nu pot fi împreună într-un destin fatal. Geniului lui poetic şi misterului ei feminin se adaugă aureola morţii premature a amîndurora, astfel încît povestea lor de iubire are şi mai mult romantism.


PRIMUL GHIONT ● Alecsandri se îndrăgosti de o tuberculoasă frumoasă
Jurnalul unei iubiri
Mă mir cum de nu s-a gîndit nimeni să ecranizeze povestea de amor dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri. El tînăr, bogat, cu spirit de poet, ea luminoasă şi plăpîndă ca o lumînare ce abia mai pîlpîie... femeile s-ar îmbufna fiindcă unghiile nu li s-ar înconvoaia rapid ca la pisici, să-şi înţepe bărbaţii imobili în faţa scenelor de romantism legănat de gondolele veneţiene – tu pe mine nu m-ai iubit niciodată!


IUBIRI MORTALE ● Natalia între cuminţenia lui Steo şi orgiile cu Mitif
Împuşcată în fese
Îngeri şi demoni, icoane ori torţionare ale sufletului, venere şi madone, soţii sau amante au fost femei care au tulburat simţirea, oricum labilă, a poeţilor, influenţîndu-le, de cele mai multe ori, decisiv opera. Că ele însele şi-au programat asta sau întîmplător s-au ataşat ca un neg zbîrcit sau ca un apendice otrăvit de numele scriitorului, acest fapt le-a conferit intrarea, chiar dacă mai "lăturiş", pe uşa literaturii. Noroc că istoria aceleiaşi literaturi le lasă acolo unde le e locul: pe prag, chiar dacă dincoace de uşă.


DE-ALE BĂRBAŢILOR ● Anton Holban şi Octav Şuluţiu rup prietenia din cauza unei femei
Holban şi prietenul, Lydia şi mitraliera
Povestea e simplă ca bună ziua. Lydia, o evreică frumoasă şi bogată, voia să vadă cum pupă şi ce spune un scriitor. Îl cunoaşte pe Octav Şuluţiu, un tînăr talentat şi sărac, care se îndrăgosteşte de ea. Relaţia se transformă în triunghi amoros la ivirea lui Anton Holban, prietenul cel mai bun al lui Şuluţiu, şi el tot un scriitor talentat şi sărac.


DĂRUIRE ● Agatha Grigorescu şi-a dedicat viaţa poetului Bacovia
Ecou de romanţă cu arome violete
Se întîlneau o dată pe an, se plimbau în tăcere sau beau o cafea în camera poetului şi discutau despre revoluţii. Uneori, el cînta la vioară sau îi recita versuri. S-au căsătorit la 12 ani de la debutul poveştii lor de iubire. Poetul, măcinat de proprii demoni, a scris despre amorul de plumb, dar a găsit mereu în iatacul şi-n sufletul soţiei un refugiu liniştitor.


LENY CALER ● Camil Petrescu o învaţă să citească literatură, Mihail Sebastian o iubeşte
Cenuşăreasa devenită stea
Camil Petrescu îi citea din propriile cărţi, îi rafina gusturile în materie de literatură, o învăţa cum să nu interpreteze vulgar un rol. Mihail Sebastian scrie de dragul ei o piesă de teatru – Jocul de-a vacanţa –, iar în jurnalul său suferă pînă la sufocare din dragoste neîmpărtăşită.


MEMORII ● Cella Serghi arată în cartea sa cît de mult l-a iubit pe Camil Petrescu
Manifest pentru posteritate
S-au cunoscut la Ştrandul Kiseleff din Bucureşti. Ea cu liceul abia terminat, consumatoare de Ionel Teodoreanu, blondă şi cu părul căzut pe jumătatea dreaptă a feţei. El scund, uşor surd, cu ochii albaştri, albaştri. Au venit prezentările: "Scriitorul Camil Petrescu!". A se citi cu accentul pus pe "scriitorul", vă rog!


ÎMPĂRTĂŞIRE ● Lygia şi Gellu Naum nu au avut fii biologici, dar au adunat mereu n preajmă oameni tineri, pe care i-au învăţat limba lor
Iubirea care ne duce în miezul miracolului
"Ce prăpădiţi eram, Doamne, şi ce ne mai iubeam,/ ca nişte linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun..." Lygia a fost pentru Gellu mai mult decît o muză, a fost însăşi jumătatea sa, fiinţa necesară alături de care poetul a reinventat o lume.


PETRU DUMITRIU ● Amor cu năbădăi, securişti şi diferenţă mare de vîrstă
Iubita matură face cartea bună
Petru Dumitriu era un june ambiţios. Fecior al unui ofiţer de provincie şi al unei femei provenite dintr-o familie scăpătată de nemeşi (mici nobili) secui, şi-a dorit încă din prima tinereţe glorie şi bani. Cum în timpul războiului erau la modă studiile făcute în Germania (Moscova încă nu intra în discuţie), a prins în 1941 o bursă pentru a învăţa filozofie la München.


REGĂSIRE ● Irinel Liciu: "Doinaş, Domnul meu şi Dumnezeul meu"
A plecat din dans şi s-a refugiat în iubire
Irinel şi Doinaş au reinventat iubirea. Iubirea din poveste: generoasă, altruistă, definitivă, totală. Într-o căsătorie care a durat aproape 44 de ani. O căsnicie discretă, greu de înţeles azi, fără mondenităţile zgomotoase, de prost gust, cu care au început să ne obişnuiască vremurile. Şi, din acest motiv, fără multe mărturii. Doi intelectuali de rasă, el un mare poet, ea o mare balerină – o iubire exemplară.


INTERVIU ● Regina Neagră, ultima ploaie torenţială a lui Adrian Păunescu
Evadarea din zona cu ger, salvarea de îngheţ
Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au murit şi "s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap", pentru aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru Regine Negre şi Nebuni de Alb, pentru aceia care caută poveşti printre flori, pentru cei fără de simţuri sucombate din naştere, pentru cei internaţi în "spitalul de nervi şi de cord". Pentru toţi aceştia, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun. Ea s-a născut ca o cale de tămăduire, ursită a salvării din moarte. Ceilalţi, să se vindece prin lectură!


INTERVIU ● "Liber să sufăr", o carte scrisă în 17 zile, medicament pe rana iubirii pierdute
Suferinţa, impozitul natural pe creaţie
Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au murit şi "s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap", pentru aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru Regine negre şi Nebuni de alb. Pentru toţi aceştia, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun, născută ca o cale de tămăduire.