Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cel din urmă an al exuberantului poet blond cu suflet slav - astăzi, aici, vom povesti despre poezia și viața ultimului Nichita - a pulsat în zodia semnelor rele. Trupul greoi al omului începea să pârâie pe la toate încheieturile, mintea iscoditorului se zbătea să dicteze Dorei versuri-pecete. Puține pepite mai puteau fi însă desprinse din talașul incoerent al zbaterii dintre viață și moarte. Unele au eșuat pe șervețele, prin cârciumi, ori pe colțuri de mese pătate de albituri de 60 de grade. Nici țara, nici poetul nu se simțeau prea bine. Și asta în ciuda faptului că anul 1982 îi adusese lui Nichita (dincolo de moartea tatălui) mai multe vești de fală: se căsătorise cu Dorina Tudorița, îi apăruseră „Nodurile și semnele”, iar vecinii sârbi și bulgari îi ridicau în slăvi versurile și legendele.
Suprema nedreptate a destinului
Ultimul volum de poeme stănesciene n-a ridicat însă valuri de entuziasm. Depune mărturie criticul literar Răzvan Voncu: „Receptarea critică a fost mult mai rezervată, iar cea publică, fără să scadă din intensitate, s-a consumat într-o societate românească tot mai cenușie, apăsată de situația economică și politică dezastruoasă, rezultat al anchilozei regimului ceaușist. Nu se poate spune că, în acea perioadă, semnele exterioare de prețuire a poetului s-au diminuat. Dimpotrivă: este epoca în care Nichita Stănescu primea Premiul Internațional pentru Poezie la Struga (1982), iar nouă ni se părea că este foarte aproape de râvnitul Premiul Nobel. Însă, pe fondul atmosferei culturale și sociale apăsătoare de la începutul anilor ’80, marcată de redogmatizare și de aberante privațiuni, ceea ce a crescut a fost mai degrabă legenda, nu înțelegerea operei. Nu în ultimul rând, plecarea prematură dintre noi a lui Nichita a lăsat această experiență postmodernă neterminată: suprema nedreptate pe care destinul le-o rezervă câteodată creatorilor…”.
Primul mit
Ce-a însemnat Nichita pentru acele generații înecate în aburii răi ai comunismului, ce mai reprezintă opera lui astăzi, privită de la distanța căscată între îngrădirile de atunci și libertățile de acum? Răzvan Voncu are din nou șansa expunerii erudite: „Nonșalanța cu care Nichita Stănescu s-a eliberat de canoanele îngrozitor de restrictive ale poeziei realist-socialiste a acreditat un prim mit critic în legătură cu personalitatea sa artistică: acela că ne-am afla în prezența unui poet inspirat, a unui bard care, în transă, scrie sub imperiul unei inspirații celeste. În mare măsură, această imagine era însă una deziderală, aparținând orizontului de așteptare al publicului, ultragiat de un deceniu întreg de poezie calpă, scrisă după rețete de extracție marxist-leninistă, și încă aflat în stare de șoc după dispariția prematură a lui Nicolae Labiș, care întruchipase o rază de speranță cu privire la viitorul poeziei românești”.
Poeta artifex
Dar dincolo de mitul artistic? „În realitate, Nichita Stănescu a fost de la început un poet programatic, un meșteșugar al versului, al cărui discurs a implicat în egală măsură poezia și reflecția despre poezie. Însuși primul element al mitologiei sale poetice, și anume Amphion, cel care în vechea Eladă ridica ziduri de cetate prin cântecul său, trimitea exclusiv la condiția de poeta artifex pe care tânărul poet român o rezerva artistului modern(ist). Cele două rupturi succesive de discurs, la care recurge în 1970, respectiv în 1978, prin care face pasul decisiv dinspre modernismul târziu către postmodernism, nu sunt întâmplătoare. Chiar dacă, între ele, poetul a trecut prin multe ezitări și căutări - cum altfel am putea interpreta tăcerea de șase ani (n.r. - Nichita n-a publicat nimic între 1972 și 1978)? Faptul că Nichita Stănescu își gândea poezia este incontestabil”.
Despre demnitate în era ticăloșiilor
Purtați de undele ideilor lui Răzvan Voncu: „Adevărul este că și înainte de prima ruptură, cea operată în manifestul În dulcele stil clasic, volumele poetului au avut un caracter insurgent, mai mult sau mai puțin transparent încă din titlul lor. Primele două, Sensul iubirii (1960) și O viziune a sentimentelor (1964), luau, de pildă, în răspăr spiritul pudibond și închistat al realismului socialist, care în principiu interzicea scriitorului să viziteze tema erotică sau, dacă totuși o aborda, îi recomanda să o facă în spirit partinic: îndrăgostiții socialiști aveau voie să se curteze numai cu lozinci despre îndeplinirea planului sau, dacă erau țărani, despre lupta pe viață și pe moarte împotriva chiaburilor… Căutând, în plin marasm al sensului unic în cultură, un sens iubirii și găsindu-l în viziune, Nichita Stănescu nu refăcea doar legătura cu marea lirică interbelică românească”. Dar? „Alături de colegii săi de generație, el încerca să redea poetului și poeziei demnitatea socială și artistică, demnitate maculată, în deceniul stanilist, de transformarea acestei arte în gazetărie rimată și ritmată”.
Ispita poeziei leneșe
Și totuși, Nichita a acceptat și compromisuri (ideologice): „În ciuda faptului că aceste prime volume (în special cel de debut) conțin nu puține poezii cu tematică de epocă - la care autorul însuși a renunțat în ediția definitivă Ordinea cuvintelor -, ele au reușit să impună o voce aparte și, mai ales, un alt orizont referențial în poezia românească de la începutul deceniului ’60-’70. A urmat recucerirea demnității ei metafizice, petrecută în/prin volumele Dreptul la timp (1965) și, mai ales, 11 elegii (1966), probabil punctul cel mai înalt atins de creația lui Nichita Stănescu în etapa ei modernistă. Deși este un spirit ludic, în literatură ca și în viață, un versificator alegru și un inepuizabil creator de metafore năstrușnice, fără egal în epocă, poetul se apăra de ispita poeziei leneșe indicându-i acesteia un alt orizont: cel conceptual. Sau, mai simplu spus, poezia ca modalitate de cunoaștere - vechea temă a interbelicilor - este repusă pe tapet, în termenii unei poetici proprii și în contextul, deopotrivă inovator și recuperator, al afirmării generației ’60”.
Sângele care străbate vertical ființa umană
Presimțirea cercului (aproape închis): „Indiciile că poetul își gândește, de fapt, poezia și îi regizează efectele, încă dinaintea constituirii discursului liric, că acordă o importanță capitală (…) manierei le aflăm, paradoxal, în momentele sale de aparentă derută, marcate prin volume inegale sau chiar impure. Dar chiar și volume foarte bune, ca Oul și sfera (1967), ciclul Obiecte cosmice (inclus în antologia Alfa, din același bogat an 1967) și, mai ales, Laus Ptolemaei, din 1968, cu paradoxalul său elogiu adus spiritului matematic, conțin suficiente semnale care ne sugerează că poetul nu se mai simte acasă în convenția modernistă și începe să caute un alt orizont. Până și volumele ce par a se înscrie în linia spiritului patriotard a noii ideologii ceaușiste, Roșu vertical (1967) și Un pământ numit România (1969), sunt altceva decât am putea crede la o lectură superficială”. Mai precis? „În primul, roșul vertical nu este o aluzie flatantă la culoarea oficială a Partidului Comunist, ci, după cum rezultă limpede din poemul Alegerea culorii, este vorba de imaginea sângelui care străbate vertical ființa umană”.
Citește pe Antena3.ro
Sub zodiacul zeului tutelar al somnului
Aproape de final: „Oricum, punctul de greutate al volumului nu sunt cele câteva poeme mai alămite (cum le zicea însuși autorul), ci micul ciclu Către Hypnos, care, prin căutarea unui dincolo sub zodiacul zeului tutelar al somnului, nu a conștiinței, trădează aceeași stare de derută a discursului modernist care și-a epuizat obiectul. Un pământ numit România, la rândul său, este un titlu-palimpsest, căci deși intenția poetului este una vizibil patriotică, modalitatea sa este diametral opusă modalității oficiale a patriotismului ceaușist, ilustrată de versificatori ca Ion Potopin, Petre Ghelmez sau Ion Crânguleanu. (…) Roșu vertical și Un pământ numit România sunt la ani-lumină distanță de exigențele noii poezii de agitație și propagandă, ce începea a se scrie atunci: înainte de toate, pentru că, inegale și impure, ele conțin poezie adevărată”.
41 de ani s-au împlinit în 13 decembrie 2024 de la moartea poetului Nichita Stănescu.
„Deși este un spirit ludic, în literatură ca și în viață, un versificator alegru și un inepuizabil creator de metafore năstrușnice, fără egal în epocă, Nichita se apăra de ispita poeziei leneșe indicându-i acesteia un alt orizont: cel conceptual”, Răzvan Voncu, critic literar
50 de ani a trăit omul Nichita Stănescu. Poetul este nemuritor.
„Nichita Stănescu a fost de la început un poet programatic, un meșteșugar al versului, al cărui discurs a implicat în egală măsură poezia și reflecția despre poezie”, Răzvan Voncu
„Fii atent cum vorbești, cuvintele atrag faptele!”, Nichita Stănescu
