O întâlnire cu Nicu Ceauşescu

Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (104)

7 mai 1987
Conform celor stabilite ieri, A.P. îl vizitează, azi, pe Nicu Ceauşescu, la sediul Uniunii Tineretului Comunist. Evident că, în prim planul discuţiilor, sunt chestiuni legate de degradarea continuă a cadrului material şi moral din cultura română. Tata nu pierde prilejul să îi transmită interlocutorului său faptul că, în presă, s-a ajuns la o asemenea mortificare, încât toate ziarele arată ca o gazetă de perete, triumfalistă şi plină de minciuni. Deschis, ca de obicei, către dialogurile fără perdea, Nicu Ceauşescu îi mărturiseşte lui A.P. că multe din blocajele care se accentuează, atât în cultură, cât şi în economie, se datorează implicării permanente în decizii a Cabinetului 2 (al Elenei Ceauşescu), adesea lipsit de competenţă. Liderul U.T.C. face chiar gestul absolut nebunesc de a vorbi la telefon cu mama sa şi de a-i spune să se întoarcă, mai degrabă, acasă, la bucătărie, că ţara a cam distrus-o.

A.P. nu-şi ascunde temerea că, pe Nicu, părinţii săi îl pot ierta pentru asemenea gesturi, dar pe cei care sunt martori îi vor pedepsi cu siguranţă. Aproape conspirativ, Nicu C. îi oferă lui A.P. o diplomă omagială, emisă cu ocazia împlinirii a 65 de ani de existenţă a forului tineretului comunist.

Filmul “Cenaclul Flacăra”, realizat de regizorul Cornel Diaconu, în 1982 şi 1983, şi încheiat în condiţii de ilegalitate în 1985, pentru că lucrarea a fost sistată, a fost în mare pericol. Primul ministru, Constantin Dăscălescu, a dorit să-l ardă, dar U.T.C.-ul, la ordinul lui Nicu Ceauşescu, l-a cumpărat, plătind - din banii Cenaclului - câteva milioane de lei, ca să-l salveze. Pelicula este azi, în afara oricărui pericol. Dar nu poate fi, bineînţeles, difuzată. Este blocată, sub acuzaţia că îndeamnă tineretul la constituirea unui partid separat şi relevă un potenţial numeric uriaş, de oameni magnetizaţi de Adrian Păunescu, la Cenaclul “Flacăra”, ce pot fi oricând orientaţi către subminarea actualei conduceri.
 
Turnătorii
Şi uite că am început să vorbim despre un subiect drag nouă, cenzura. Aflăm, azi, că poezia lui A.P., din 17 aprilie 1987, scrisă pentru “Contemporanul”, în care se face nu apologia meşterului Manole, ci dreptate adevăratei jertfe, care este Ana, a determinat, zilele trecute, nişte comentarii şi interpretări, pe care nici măcat autorul textului nu le-a gândit. Zic turnătorii că meşterul n-ar fi Manole, ci preşedintele Ceauşescu, şi că jertfa paradoxală, pe care o iluminează A.P., n-ar fi Ana, ci România chinuită, constrânsă, minţită şi ucisă, cu poporul ei cu tot, de ambiţiile creatoare uriaşe.

Am citit, împreună cu tata, textul şi speculaţiile, deşi aberante, ni se par destul de interesante. Dar nu de dragul conotaţiilor literare fac referate duşmanii lui A.P. la partid, ci pentru a-l scoate definitiv din viaţa publică. Un prieten îi spune lui A.P. că speculaţiile cu pricina ar proveni de la redacţia “Săptămâna”.

Viitorul apropiat al lui Ştefan Andrei
 Într-o convorbire telefonică, Ştefan Andrei, cu umorul său, uneori mult prea subtil pentru capacitatea de înţelegere a contemporanilor, îi transmite lui A.P. că nu are motive să-şi facă probleme, deoarece Conducerea nu ia în seamă asemenea mâncătorii, decât uneori, şi în nici un caz nu trebuie să se aştepte la o viaţă mai bună, după gesturile colegiale cărora le-a fost ţintă. A.P. şi A.Ş. stabilesc ca, în viitorul apropiat să se întâlnească.

Despre Iuliu Maniu
Viitorul apropiat vine repede, în câteva minute. Ştefan Andrei ne calcă pragul la câteva zeci de minute după convorbire. Stă de vorbă cu cel pe care–l consideră cel mai important poet contemporan, o oră şi un sfert. Tataie participă la întrevedere aproape mut. Se ronţăie brânză şi ceapă verde, printre comentarii referitoare la politica interbelică. Fostul ministru de externe al României e de părere că, în ansamblu, Iuliu Maniu n-a fost un persinaj politic pozitiv, idee pe care tata o contestă cu vehemenţă. Dar Ştefan Andrei subliniază rolul liderului Partidului Naţional ţărănesc în sprijinirea legionarilor. În replică, A.P. afirmă că un om s-a implicat cu succes în desăvâşirea celei mai frumoase zile a poporului român, 1 Decembrie 1918, poate avea cont deschis, pe viaţă, în galeria politicienilor pozitivi. Vechi membru al Partidului Naţional Liberal, pentru care a stat şi ani mulţi în temniţă, bunicul meu dă la o parte pelicula convenţională de obiectivitate istorică şi i se alătură lui Ştefan Andrei. Renaşte, pentru câteva clipe, în învăţătorul pensionar Constantin Păunescu, liberalul care se luptă cu stafia rivalului ţărănist de o viaţă. Aşa se face, iată, că nu mai sunt acceptate compromisurile lui Iuliu Maniu, din anii de după Unire. Oricum, un numitor comun iese la iveală: Iuliu Maniu a murit ca un martir. Nici un regim politic nu are dreptul să îşi extermine adversarii în puşcării, pentru ideile lor.

Înfiorat de amintiri, bunicul meu se ridică de la masă, pentru că nu se face (aşa consideră dânsul) să plângă în public, om bătrân şi serios. Îl însoţesc la bucătărie. După ce îşi şterge, în grabă, lacrimile ce abia i-au apărut în ochi, îl întreb cum a fost, de fapt Iuliu Maniu. Stă puţin pe gânduri, zâmbeşte şi vrea să facă un portret epocal, după o viaţă în care nu s-a ocupat niciodată cu aşa ceva: “Mă, băiete, Maniu era, cum să-ţi spui eu, ca şi cum eu aş sta aici şi le-aş spune fetelor ăstora (B. şi V.): de ce nu puneţi, mă, mătura aia acolo, ce caută coşul ăla dincolo, de ce e mizerie pe colea? - dar eu n-aş pune mâna să fac nimic, practic.”