Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acum 85 de ani, la Lisa, intr-un sat de pe langa Fagaras (acolo unde, odata, "pluteau in aer arome grele de nuci batuti cu prajinile si unde, tot odata, in ajun, plouase si ramasese in umezeala scandurilor ceva care te facea sa doresti soarele... ") venea pe lume cel ce avea sa devina unul dintre cei mai sclipitori si profunzi ganditori si oameni de cultura romani ai ultimului secol. Venea pe lume nascatorul cuvintelor, al scrierilor si cugetarilor care pentru multi au fost lege, iar pentru altii referinta, cugetari despre care fiul sau, Alexandru Paler, spunea ca sunt "modul lui de a dialoga cu lumea. Printr-o analiza, aproape obsesiva, a propriilor defecte, sperante, dezamagiri. Se confesa incercand sa-i inteleaga pe ceilalti si sa-si inteleaga propriul destin".
Cuget liber, ordonat si aprig, capabil de trairi unice, rationale, profunde, iubitor de viata, un om de onoare, Octavian Paler a fost o necesitate. A certat, criticat, iertat, condamnat, aprobat si... mangaiat adevarurile vietii asa cum altii n-au stiut, n-au vrut sau n-au putut s-o faca.
Ce om...! Ce om? Intr-un interviu reusit, pe care scriitorul i l-a acordat criticului Alex Stefanescu acum opt ani, si care a fost publicat in Romania Literara, Octavian Paler raspundea la inspirata intrebare – "Ce fel de om sunteti". "Ce fel de om sunt? V-am spus: contradictoriu. Nu pot sa scriu daca nu ma descriu. Si totusi, in relatiile cu lumea, am mereu o bariera in fata. Sunt prea introvertit si cu o susceptibilitate bolnavicioasa. Din cauza aceasta, mi-am facut foarte greu prieteni, desi am tanjit toata viata sa reusesc. Aici se afla, probabil, principalul meu esec. Altele mi le pot explica si, de aceea, le suport mai usor. Adevarul e ca nu-mi ajung mie insumi, ceea ce la un lup singuratec, care nu poate sta nici in haita, nici departe de ea, e o sursa de continua si nesuferita melancolie. Sunt timid, dar si impulsiv, vanitos, dar constient ca nu exista vanitate inteligenta. N-am farmec in suete, devin patetic cand nu trebuie, nu stiu sa spun bancuri. Asta ma face stangaci si rigid in societate si explica de ce viata mea mondena e extrem de saraca si searbada".
Modest si prea critic la adresa sa, a celui care ne-a invatat atatea sensuri ale iubirii, care ne-a spus ca doare tot ce iubim acum, pentru ca in orice putem presimti frumusetea sfarsitului, dar care ne-a si consolat spunandu-ne ca... poate asa arata adevarata iubire si care ne-a indemnat sa ne bucuram de acest dar vremelnic, "pentru ca nu exista decat daruri vremelnice", Octavian Paler credea despre el ca este un ins dificil, dar nu stia cata dependenta crease altora de el si cata nevoie avea cultura noastra de spiritul sau.
"Sedentar incorigibil, mi-am ratat cu seninatate reveriile din tinerete. N-am ajuns nici la Polul Nord, nici sa refac traseul lui Don Quijote, cum am visat. M-am ocupat, cu pasiune, de civilizatia greaca, de antichitatea romana, de Evul Mediu si de Renastere, dar n-am devenit «specialist» in nimic. Mi-a lipsit, dintre calitatile ardelenilor, disciplina. Am inlocuit-o cu fervoarea in dezordine. Cand mi s-a oferit un post de asistent la catedra de Estetica, puteam incepe o cariera universitara. Am preferat, fara o judecata matura, apele tulburi ale gazetariei. Si nu e singura imprejurare in care au precumpanit vanitati de moment, desi am vrut mereu sa disting intre «vanitate» si «orgoliu». Cu o usurinta pe care n-o pot pune decat pe seama superficialitatii, am neglijat, sistematic, ceea ce oamenii din Lisa au intuit instinctiv; ca lumea nu e facuta pentru visatori; mai ales pentru visatori care se multumesc sa-si viseze viata". (fragment din "Desertul pentru totdeauna", al scriitorului)
La implinirea a 78 de ani de viata, Octavian Paler facea o confesiune care puncta una dintre marile sale slabiciuni: cu cata ardoare a iubit viata si cata recunostinta a avut pentru fiecare zi care s-a scurs in clepsidra vietii sale: "Daca aflati vreo reteta de dat timpul inapoi, va rog sa mi-o comunicati. As renunta cu placere la minciuna intelepciunii de la batranete. Mai ales ca eu nu consider intelepciunea o virtute...". Tot atunci spunea... "Nu mi-am sarbatorit ziua de nastere niciodata. Si m-am obisnuit cu aceasta «traditie», care a avut si partea ei buna. M-a scutit de euforii false si de un rol pe care nu stiu sa-l joc. Acela de personaj central intr-o «festivitate». La 25 de ani nu descoperisem decat formele placute sau superficiale ale trecerii timpului. Acum s-a schimbat. Altadata eram mai preocupat de ceea ce asteptam. Acum sunt mai preocupat de esecuri. Dar imi place sa cred ca nu exista esecuri mediocre decat daca provin din iluzii mediocre. Abia acum inteleg cuvantul «ireparabil» din cunoscutul vers al lui Vergiliu «Fugit irreparabile tempus». Stiu ca, vorba Eclesiastului, totul e desertaciune, dar «desertaciunea» aceasta, mai ales vara, cand e incendiata de soare, nu are cum sa-mi fie indiferenta. Mi se pare ca sensul vietii e chiar viata". (Jurnalul National, 1 iulie 2006)
Doi ani mai tarziu, tristetea provocata de vremelnicia timpului il coplesea si mai tare pe scriitor... "Sunt trist la cei 80 de ani. Vreau sa uit in aceasta zi de mine, daca se poate, pentru ca mi-as intuneca-o si nu vreau sa simt acesti ani ca pe niste ruine. Nu e placut sa nu mai ai ambitii si vanitati. 80 de ani e o varsta penibila. Mai intai pentru ca imi traiesc batranetea rau. Apoi, imi displace sa descopar niste adevaruri pe care le inteleg mai bine decat as fi dorit, pentru ca acum sunt un fel de hiena care se hraneste cu resturi, resturile fiind regretele mele. Regret ca am fost construit anapoda. Sunt un Rac negativ, exemplar (n.r. – probabil ca nasterea scriitorului sub influenta acestui semn zodiacal oarecum l-a preocupat si l-a influentat, atata vreme cat a si compus poezia intitulata chiar "Zodia racului"). As fi vrut sa nu am defectele zodiei mele atat de accentuat, sa nu fiu atat de introvertit. Nu regret prostiile, pentru ca sunt singurele care dau o anumita culoare biografiei unui om. Mai degraba regret ca nu am facut mai multe, ca am fost prea rezonabil. Am convingerea ca lipsa de masura, puterea de a baga in balanta tot dau adevarata dimensiune a unui destin intregit. Regret ca nu am avut aceasta lipsa de masura si ca am fost prea rezonabil. (...) Ca oricare om, ma tem. Cata vreme am fost tanar, credeam ca moartea e problema altora, nu si a mea." (Jurnalul National, 1 iulie 2006)
Iubitor de muzica clasica si de mare (insa doar de acea mare pe care o picta natura in culorile verii), devorator de carte, amator de sah si pasionat de mitologie, speriat de ideea solitudinii... Octavian Paler, spre apusul vietii sale, privea cu o nostalgie aproape dureroasa catre trecut... "Il privesc pe Octavian Paler de acum 30 de ani cu un amestec de invidie si compasiune. Invidie pentru tineretea sa si compasiune pentru cat de multe lucruri a ratat. Poate singura realizare este fiul meu. Ce alte realizari? Ce conteaza cartile? Oriunde ma intorc nu intalnesc altceva decat amintirile mele. Ele ma acopera, se prind de mine, mi se asaza pe buze, pe degete, imi intra in ochi, in urechi, intre ganduri, intre cuvinte si nu mai pot sa merg fara sa lovesc o amintire, s-o fac sa tresara, sa ma doara, sa ma urmareasca" (Octavian Paler – "Mitologii subiective"). Era un timid care depasea aceasta stare scriind. Fiul sau, Alexandru Paler insusi, spune ca scrisul era refugiul sau zilnic, lu-mea in care reusea sa se miste cu dezinvoltura, unde putea sa viseze fara limite, unde putea sa fie lucid fara limite si unde putea renunta la orice fel de autocenzura.
"Cand scria, si o facea ore in sir, nimic nu mai exista in jurul lui. Ma trezeam dimineata auzind zgomotul bratelor masinii lui de scris si stiam ca nu-l mai puteam deranja pana la ora pranzului. Uita si de micul dejun, care trebuia reincalzit de multe ori, spre disperarea celor din casa. Cand cobora in lumea lui scriind, tot restul isi pierdea importanta. Si daca era obligat sa revina, pentru cateva minute, printre problemele reale, ii citeai imediat crisparea de nemultumire pe fata. A acceptat cu dificultate, aproape ca pe un «cadou» veninos al destinului tot ceea ce tinea de latura clasica a vietii sale". Este frumos acest episod pe care Alexandru Paler il rememoreaza pentru Jurnalul National, intr-un interviu publicat in 2009. "Nu-mi amintesc, de altfel, vreo zi de nastere a tatalui meu in care sa-si fi chemat, acasa, prietenii. Era bucuros cand primea, telefonic, felicitari, dar atat. Una singura a fost, parca, altfel. Implinise 50 de ani. Casa s-a umplut realmente de flori, iar el era si fericit, si stingher. Nu stia sa primeasca cu dezinvoltura un cadou, asa cum nu stia sa-l ofere, iar valul de afectiune al celorlalti l-a pus usor in dificultate. Trebuia sa-l vedeti obligat sa ofere un buchet de flori cand era invitat undeva. De cele mai multe ori il ruga pe cel care-l insotea s-o faca in locul lui. Si-a suportat singuratatea fara insa sa o accepte pe deplin. De fapt, simteam eu, ideea solitudinii il speria teribil...".
De ce sa-l iubim atat de mult pe Octavian Paler?! De ce-l iubim si avem inca nevoie de el? Pentru ca a fost un intelectual care prin scrierile sale, prin confesiunile sale prea lucide, ne-a pus pe ganduri cel putin o data in viata, ne-a impins spre reflectie. Ne-a aruncat cuvantul, intr-o fraza personal construita, revelandu-si viziunile existentiale, si ne-a facut si pe noi sa vedem cu ochii mintii, ceea ce, ignoranta, neglijenta poate ca ne-ar impiedica. Ne-a reamintit care sunt paradoxurile vremurilor noastre, creand propriul sau decalog. A fost probabil decalogul in care s-au oglindit starile, sentimentele, crezurile, temerile, neimplinirile si sperantele sale. Sa asteptam oricat si orice. Sa nu uitam ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata, sa binecuvantam ocazia de a ne apartine in intregime...
Sa-l mai iubim pe Octavian Paler pentru ceea ce ne-a invatat si pentru ceea ce n-ar trebui sa uitam, sa-l iubim pentru ca ne-a facut sa intelegem ca urletul unora poate fi de fapt plansul lor de durere sau de disperare. Ne-a invatat cum sa citim printre randuri, ne-a invatat cum sa avem rabdare sa asteptam un alt tren, atunci cand l-am pierdut pe primul, ca adevarata masura a vietii unui om nu se poate obtine decat prin lipsa de masura, dorind fara masura, indraznind fara masura, iubind fara masura, ne-a facut sa intelegem ca uneori, cand lumea ni se pare prea mare si neinteleasa, o alta lume, cea redusa la doi, poate fi cea ideala, ca destinul lucreaza prin amanunte si "ceea ce nu traim la timp nu mai traim niciodata", ca un prezent prea gol se cere umplut cu ceva, ne-a mai invatat ca nu putem trai in conflict cu noi insine, ca a iubi inseamna, poate, a lumina partea cea mai frumoasa din noi, ca cea mai mare fericire, dupa aceea de a iubi, e sa-ti marturisesti iubirea si ca exista infrangeri care nu coboara, ci inalta. Ne-a invatat definitia dragostei si a lacrimii, a unui strigat si a usilor inchise, a zapezii si amurgului, a cicatricelor si despartirilor. Ne-a ajutat sa fim mai profunzi si mai recunoscatori.
Reputat jurnalist si editorialist, comentator al fenomenelor politice si culturale romanesti, filosof si scriitor, Octavian Paler s-a nascut la 2 iulie 1926, in satul Lisa, din judetul Brasov (sat caruia i-a si dedicat un film de televiziune). Dupa ce a terminat scoala primara, in 1937, a fost primit cu bursa in Colegiul Spiru Haret din Bucuresti. A urmat cursurile Facultatii de Litere si Filosofie si, in acelasi timp, Dreptul. In perioada studentiei a lucrat noptile ca hamal in Gara de Nord, iar din banii astfel obtinuti isi cumpara carti.
Intre anii 1965 si 1970, Octavian Paler a fost numit vicepresedinte al Comitetului de Radiodifuziune si Televiziune, iar din 1970 a fost redactor-sef la cotidianul Romania libera. A fost dat afara pentru atitudinea sa anticeausista.
A fost persecutat de Securitate din cauza viziunilor sale prooccidentale si de critica la adresa PCR si a lui Nicolae Ceausescu. I s-a stabilit domiciliul fortat si i s-au interzis mai multe activitati in lumea artistica.
Dupa 1989, Octavian Paler a pus bazele "Grupului pentru Dialog Social", impreuna cu Ana Blandiana si Gabriel Liiceanu. Editorialist al ziarelor Romania libera, Cotidianul si Ziua, Octavian Paler a criticat in mod constant intreaga clasa politica din Romania, despre care spunea: "Sunt consternat ca s-au gasit atatea canalii care s-au repezit sa faca averi nemarginite si sa faca demagogie pe tema democratiei la noi, sunt consternat ca poporul roman a indurat si a consfintit asta. Detest politica si politicienii. Nu as fi putut face niciodata politica". In memoria lui Octavian Paler, o strada din Fagaras a primit numele sau: strada Octavian Paler.
2 iulie 2011. Se implinesc 85 de ani de la nasterea lui Octavian Paler si patru ani si aproape doua luni de la moartea sa.
Patru ani si-o vesnicie...
Citește pe Antena3.ro
