Pace si Inviere

Pentru contributia fiecaruia la uciderea Mantuitorului, va da fiecare socoteala, dar Dumnezeu va tine seama si de ceea ce ne este total necunoscut noua. Este posibil ca o vina minora din viata noastra sa atarne mai greu decat tradarea lui Iuda.

Trist a fost pentru oameni momentul alterarii pacii - ca rod al prezentei lui Dumnezeu in lume - prin patrunderea pacatului, dar, cu timpul, asteptarea indelungata a lui Mesia devenise deja o nadejde, prin profeti si patriarhi, prin inteleptii Sfintei Scripturi. Speranta lor s-a transformat in realitate o data cu venirea lui Iisus Hristos, deoarece ispasirea vinii ancestrale a fost preluata de jertfa patimilor Lui rascumparatoare.

Si totusi, pare ca mantuirea a venit sa rastoarne pacea acestei lumi: "Vi se pare ca am venit sa dau pace pe pamant? Va spun ca nu, ci dezbinare." Si nu razboiul a fost venit Hristos sa-l rapuna, ci mai curand pacea, pacea acelei zile de Pasti ce-a urmat victoriei Invierii.

Si pacea lumii este tot un fruct al jertfei Mantuitorului, desi introducerea supliciului Crucii drept arma intru linistirea pamantului nu are nimic comun cu evidenta acceptiei noastre de a o privi. Si nu e vorba doar de crucea lui Hristos pe calea Invierii, deoarece fiecare drum ce duce spre mantuire si pace are prefigurata in cursul sau imaginea crucii destinate celui care se indreapta spre lumina totala a dumnezeirii, caci iata secretul: la Inviere numai prin Cruce se poate ajunge...

E straniu, dar tot pacea a avut-o in vedere si Caiafa, profetind binefacerile mortii lui Hristos pentru oameni, o pace simpla, conforma cu gandirea si intelegerea sa, o pace care sa evite lupta si framantarile sociale, si numai pace n-a mai fost sa fie, caci adevarata dimensiune a mortii din ziua aceea s-a aratat doar dupa Inviere... Si cum ar fi putut omul Caiafa, cel fara de credinta in Hristos, sa intuiasca ceea ce avea sa urmeze, cand adevarul acesta se afla numai in mainile Domnului?

MANTUIREA. Biblia nu ne mai spune nimic despre dansul, iar noua ne apare drept un personaj nefericit, incatusat intr-un fel de nepatrunsa fatalitate. Noi avem acum bine definita, de catre Sfintii Parinti, calea cea mai sigura spre pacea mantuirii, prin har, prin credinta, prin fapte bune. Dar atunci, desi credinta castigase sufletele multora, totusi cuvintele apostolilor, si cu atat mai putin cele ale lui Iisus, nu ajunsesera inca decat la foarte putini. Cum sa te mantui prin Hristos cand nici n-ai auzit despre El? Avem deci mantuirea in mainile noastre, dar pe-atunci, ce sanse vor fi avut Caiafa, sau Iuda, sau Pilat?

Iar Iuda din Kiriat, cel care L-a vandut pe Iisus, dat fiind ca s-a sinucis, mai poate accede la mantuire? De nu si-ar fi luat singur zilele si de s-ar fi intors in mijlocul ucenicilor lui Hristos-Dumnezeul, acolo unde fusese locul lui, oare cum l-ar fi primit acestia? Tradarea si vanzarea lui Iisus ar fi putut fi iertate de ucenicii Lui? Iuda a dorit doar ca Iisus sa aiba sansa unei explicatii in fata marilor preoti, dar n-a dorit nici schingiuirea, nici moartea lui Iisus. Intentiile lui Iuda au fost, probabil, justificate, dar nu stim noi ca pana si iadul este pavat cu intentii bune?

Dar ce-ar fi facut Sfintii Apostoli? Ar fi putut sa-l ierte? Si l-ar mai fi primit in continuare in mijlocul lor, i-ar mai fi acordat increderea lor, riscand poate sa devina si ei victimele lui la o alta estimare eronata a unei situatii? Sfantul Petru, in prezenta lui Iisus, a scos sabia si a taiat urechea unuia dintre soldati, si l-ar fi ucis, probabil, de nu l-ar fi oprit si mustrat Iisus. Ce-ar fi facut oare Sfantul Petru? Noi, cei ce cunoastem prea putin talcuirile biblice, am mai putea specula mult si bine pe seama acestora trei..., daca n-am sti ca adevarul se afla sub ochii nostri, tot in Cartea Sfanta, si ca ne facem doar a nu-l intelege si a nu-l vedea.

... Ne intrebam cine i-a iertat pe acestia trei? Dar poate exista iertare mai mare si mai profunda decat chiar iertarea lui Hristos, Cel rastignit pentru invierea tuturor? Caiafa, Pilat sau Iuda n-aveau cum sa nu-si implineasca rolul vestit prin profetii, caci chiar aceasta a fost cu siguranta menirea lor pe acest pamant. Daca unul singur s-ar fi trezit din acea betie oarba a raului, ce-ar fi facut? Ar fi luptat sa-L salveze pe Iisus? Cu ce sanse, cand Insusi Cel destinat crucificarii Si-a implorat Tatal sa-I indeparteze "paharul acesta", de va fi fost posibil, si totusi nimic nu I-a fost crutat? Deci, nu statea in puterea lor sa schimbe sacrificiul aducator al Invierii si nici unul dintre ei nu a actionat sub impulsul urii personale, o spune Insusi Iisus: "Doamne, iarta-i, ca nu stiu ce fac!". Si daca Iisus a putut implora pe Tatal cel Ceresc sa pogoare iertarea Sa asupra acelor suflete ratacite si nestiutoare, cat de imensa trebuie sa fi fost propria Lui iertare!

HARUL. Si noi suntem temple ale Duhului Sfant, si prin propria noastra ucidere, credeti oare ca suntem mai putin vinovati decat cei trei? Daca ne tradam pe noi insine, este oare mai dulce vina? Daca ne spalam pe maini, precum Pilat, caci viata noastra ne ofera tot timpul mii de momente in care am putea interveni decisiv, iar cei 50 de ani de comunism sunt un exemplu pentru aceasta, comportarea noastra poate avea vreo justificare?

Pacea noastra cea de toate zilele, nu prin inarmare o vom cuceri, nu prin stagii militare vom invata sa o pastram sau s-o impunem, si nici o alianta de pe lume nu ne-o poate garanta. Pentru ca ea nu poate veni decat din noi, prin noi si pentru noi, dar nu la adaposturi fortificate, in cazemate sau transee, ci doar avand asupra noastra acoperamantul Maicii Domnului, harul divin al Fiului ei, si in suflet comuniunea dragostei Dumnezeului pacii, astfel ca prin tot ceea ce facem sa devenim noi insine facatorii de pace, pentru pacea noastra si a lumii in care noi traim.
Dar numai impreuna si in Hristos vom reusi...

Vina lui Pilat din Pont Si alt personaj a ramas pentru vecie un exemplu al lasitatii, al fugii de raspundere, al neasumarii unei atitudini curajoase si luminoase, in conformitate cu propria constiinta, tradandu-l pe Cel pentru a carui judecare fusese numit. Ce se mai poate spune despre o atare vina, cand ai in mainile tale viata unui semen al tau si o ignori atat de total, incat el este trimis la moarte, decat ca victima acestei monstruozitati morale era insusi Hristos? Acesta a fost Pilat din Pont, procuratorul Iudeii. De 2.000 de ani, noi, laicii acestei lumi, l-am judecat pe Pilat si nu stim daca el s-a mai putut ierta pe sine. Cu fiecare noua generatie, se amplifica acuzele aduse lui Pilat. Si, de-ar fi sa-l credem pe scriitorul Mihail Bulgakov, procuratorul roman ispaseste un supliciu propriu purtandu-si eterna vina, asa precum ni le vom purta si noi pe ale noastre, inainte de Judecata Suprema. Cu siguranta ca moartea i-a aratat ceea ce viu fiind n-a putut patrunde si-aspira acum spre mantuire. Biserica nu e razbunatoare Dumnezeu a intemeiat Biserica Lui nu spre razbunare si nici spre pedeapsa, ci tocmai ca sa acorde tuturor sansa iertarii si a mantuirii intru viata de apoi. Cu siguranta ca, pentru contributia fiecaruia la uciderea Mantuitorului, va da fiecare socoteala, dar Dumnezeu va tine seama si de ceea ce ne este total necunoscut noua. Faptele lor nu vor fi considerate altfel decat ale noastre, in contextul de imprejurari specific, in care e posibil ca o vina minora (dupa noi) din viata noastra sa atarne mai greu decat tradarea lui Iuda. Stim cu siguranta ca Biserica nu este razbunatoare, nu acesta este rolul ei, si stim ca Dumnezeu ne va judeca prin prisma imensei iubiri cu care ne copleseste. Si-atunci, daca noi ii judecam pe Caiafa, Pilat sau Iuda, aceasta nu poate reprezenta decat o gandire sterila, pentru ca unica mantuire pentru care trebuie sa ne preocupam, imbunatatind continuu viata noastra si incercand s-o umplem cu harul lui Dumnezeu, este propria noastra mantuire. Nimeni altcineva nu poate umple talerul mantuirii noastre, daca noi ramanem ancorati in judecarea aproapelui sau in contemplarea acuzatoare a marilor vinovatii ale trecutului. Daca ei au contribuit la moartea Mantuitorului, si noi am putea avea o contributie decisiva la propria noastra moarte, ramanand in afara supremei fericiri aduse de Inviere.