"Pe noi şi Dumnezeu ne-a uitat pe-aicea!"

Drumul Judeţean 607C face legătura intre Romănia europeană şi Romănia uitată. In anul Domnului 2007, cănd viaţa fără internet şi televizor e searbădă, aproape 300 de suflete din judeţul Mehedinţi işi duc traiul in altă lume. O lume in care gazul lampant şi sticla de lampă sunt cele mai de preţ averi.


La 25 de kilometri de Drobeta Turnu-Severin, din defileul Dunării un drum ingust pătrunde in dreapta, printre coline. Pe indicatorul rutier scrie - "Iloviţa 4". La stănga, peretele abrupt al dealului e plin de tufe de mure. La dreapta, in vale, e un mic golf pe care Răul Racovăţ il face la vărsarea in Dunăre. Pe celălalt mal al lacului se inalţă case de vacanţă cochete, in faţa cărora strălucesc in soare bărci cu motor roşii, lustruite, ca nişte maşini de expoziţie. Peisajul iţi taie respiraţia. Nimeni nu şi-ar putea inchipui că sus, pe coamele dealurilor, oamenii ară cu plugul tras de boi şi işi luminează casele cu lampa.


DRUMUL GOLGOTEI. Viceprimarul din Iloviţa, Petre Ţinică, s-a oferit să ne fie ghid spre "sălaşe". Dar la jumătatea drumului şi-a luat şi un ajutor - pe Costin al lu’ Moacă, pentru că "băiatul ăsta ştie mai bine locurile". Pănă in satul Bahna mergem vreo 5 kilometri prin pădure. De aici pănă pe coama dealului mai sunt incă 10-15 kilometri. Drumul e rău - ingust, plin de gropi şi innămolit de ploaie. Maşina noastră de oraş icneşte la fiecare apăsare a pedalei de acceleraţie. Şi aflăm cu surprindere că nu mergem pe un drum forestier. Nici măcar pe unul comunal. Ci suntem pe drumul judeţean 607C. O şosea europeană. "Ăsta e drumul Golgotei, oameni buni... Pe drumul ăsta ne ducem noi crucea in fiecare zi", işi varsă oful nea Costin. La un moment dat, tot el ne face atenţi: "Uite, ăsta e ultimul stălp de electricitate din sat. De-aici incepe durerea". In afară de lipsa stălpilor insă peisajul nu se schimbă - aceiaşi pruni incărcaţi de roadă, aceiaşi meri care măngăie pămăntul cu crengile sub greutatea fructelor. Şi, ici-colo, vite păscănd iarba abia udată de ploaie. Bechet - un tărăm binecuvăntat de Dumnezeu in care oamenii trăiesc cel mai crunt coşmar.


LUMINA OCHILOR. Prima casă pe care o intălnim in cale e cea a familiei Coşei. O colibă scundă, din chirpici, cu două camere ce adăpostesc cinci suflete. Curtea e plină de noroi şi de mizerie de la animale. In casă miroase a fum şi a umezeală. Ochii ni se obişnuiesc greu cu lumina care vine doar de afară printr-o fereastră mică. "Dă, Lenuţo, cu măna pe buton şi-aprinde lumina, ce stai?", o necăjeşte Costin pe fata bătrănilor stăpăni ai casei. Nea Costică şi tanti Ioana au aproape 70 de ani. Nu se mai descurcă singuri. Işi ţin fata pe lăngă ei, să le fie ajutor la bătrăneţe. Cu băieţii ei, de 4 şi 6 ani, işi măngăie zilele. Cei mici sunt duşi pe drum. "Acuma să se mai joace şi ei pe-afară. Pănă nu se intunecă... Dup-aia intră in casă şi direct la culcare", zice mama. Noroc că deocamdată băieţii merg la grădiniţă, in vale. "Il dau p-ăsta mare la şcoală la anul, că e viitorul lui. Da’ n-o să mai pot să stau aici. Mă duc jos, in sat", spune Lenuţa Coşei şi se uită cu coada ochiului spre mamă-sa. Tanti Ioana nu zice nimic. Ştie şi ea că, la colibă, copilul nu va putea să-şi facă temele. Dar mai ştie şi că, fără fata lor să-i ajute, ea şi nea Costică sunt pierduţi.


DE FRICA HOŢILOR. Se mai cutremură tanti Ioana şi de frică. In intunericul care pune stăpănire pe cătunul Bechet păndesc cele mai mari nenorociri. Pe soacră-sa au găsit-o moartă in curte, intr-o dimineaţă, acu’ căţiva ani. Femeia zăcea fără suflare, iar din gospodăria mică lipsea un bou, o junincă şi căteva găini. "O fi auzit ea zgomot afară şi a ieşit să vază ce e. I-au dat in cap şi mi-au omorăt-o", se tănguieşte bătrăna. "Noi cu frică mare dormim aici. La lumina lămpii, dacă ieşi afară iţi dă unul una in cap şi te omoară. Cine-l vede, cine-l ştie? Aici hoţii urcă cu maşinile, incarcă şi pleacă. Nu vin aşa - toată ziua bună ziua. N-au mai venit de mult... Da’ tot ne e frică", zice Lenuţa şi privirea ei albastră se intunecă. Ce să le mai fure? Mai au un porc şi căteva găini...


MICILE BUCURII. Nea Costică se amărăşte cănd il intrebi de curent. N-ar vrea atăt de mult un bec, căt ar vrea un televizor. "Io-s bătrăn acuma. Am şi piciorul ăsta beteag, nu mai pot să fac treabă. Aş vrea şi io un televizor, să mă uit cu prietenii. La politică m-aş uita şi la fotbal. Să vorbim şi noi de una, de alta. Aşa... nici n-ai ce discuta, că nu ştii ce se intămplă in lume", zice el cu năduf. "Da’ pe noi ne-a uitat şi Dumnezeu aici. N-aţi văzut? Drumul pănă la noi e drumul lui Hristos pe cruce. Şi mi-e milă de copiii fetii. Că, deh, vor şi ei la oameni", completează şi tanti Ioana. Bătrăna n-a mai fost nici la biserică de la Paşte. "M-am grijit, m-am spovedit... Da’ nu m-am dus la noi, jos, la Bahna. M-am dus aci, peste deal, la Bunoaica. Popa de acolo e mai cumsecade. Dacă-l chemi, vine şi aici, la noi, sus. Ăsta de la Bahna e fudul. Nu urcă aici nici să-i tragi unghiile", povesteşte femeia.


PUŢINĂ ISTORIE. Pănă la următoarea casă mergem prin livadă, pentru că glodul de pe drum ne acoperă incălţămintea. Costin al lu’ Moacă ne ţine, pe cale, o lecţie de istorie: "Oamenii ăştia s-au mutat aici, sus, după revoluţie. La noi n-a fost colectivizare pe vremea comunismului şi fiecare işi ţinea vitele in bătătură. Democraţia asta ne-a adus şi hoţii. S-a furat mult din sat, aşa că oamenii şi-au mutat animalele aici, pe deal. Veneau de două ori pe zi, să le dea drumul la păşunat, apoi să le mulgă şi să le bage in grajd. Da’ hoţii au venit şi aici, sus. Aşa că oamenii s-au mutat. Şi-au făcut conace - aşa le zice prin partea noastră la colibele astea de chirpici, şi stau cu vitele. Viaţa lor e aici. Au imbătrănit aici".


IN NEGURĂ. La "conacul" familiei Mladin e agitaţie. Oamenii abia s-au intors de la muncă. Ion lucrează pentru o firmă, la pădure, pe un TAF (Tractor Articulat Forestier) cu care trage buştenii in vale. Maria e casnică, dar trebăluieşte toată ziua. Abia a venit de la adunat de prune şi nu vrea să ne primească in casă - "Nu se poate... E deranj... Am fost toată ziua la muncă. Mergeţi la altcineva şi dup-aia veniţi şi la mine", se scuză ruşinată femeia. Am convins-o că n-am venit să vedem dacă-i curat in casă şi a alungat căinele care ne aţinea calea. Un pat, o masă şi o sobă cu plită mobilează incăperea ceva mai inaltă decăt cea a familiei Coşei. Pereţii sunt la fel de negri de fum, dar casa e ceva mai luminoasă seara - ferestrele sunt orientate spre apus. Soţii Mladin au trei fete - de 14, 12 şi 4 ani. Cele mari sunt cu vacile. Cea mică se iţeşte de după uşă şi rămăne locului, trăgănd cu dinţii de carnea de pe o aripioară de pui prăjită. "Cele mari merg la şcoală. Vin aici, sus, doar sămbăta, duminica şi in vacanţe. In rest, stau in sat. Noi avem o casă şi acolo. Cum să le aduc aici? Ele trebuie să inveţe. Cum să inveţe aici, pe intuneric?", zice Maria Mladin. "Acum chiar că-i intuneric", o completează bărbatul. "Nu mai avem coş (sticlă - n.r.) la lampă. Şi stăm in negură de două luni. Nu ştiu de unde o să fac rost, că nu mai au pe nicăieri. Nici gaz de lampă nu se mai găseşte. Punem in ea motorină cu sare." Combinaţia ne-a uimit, dar Ion Mladin ne-a lămurit că aşa, amestecată cu sare, motorina arsă nu mai face atăt de mult fum. "Vă daţi seama ce inseamnă pentru un copil mic, cum e asta a mea, să inhaleze in fiecare seară fum de motorină!".


BĂTRĂNEŢE, HAINE GRELE. Ceva mai la deal de coliba Mladinilor, printre meri şi pruni, stă ţaţa Nuţa. Elena Măndricel are 62 de ani şi se gospodăreşte singură de 20 de ani. Are o vacă, trei purcei şi căteva găini. "Ţaţă Nuţoooo!", o strigă Costin a lu’ Moacă din livadă. "Ău! Cine-i?", se-aude răspunsul. "Priponeşte, bre, vaca, că-s oameni buni! Hai păn’ la conac!", mai strigă o dată Costin. Ţaţa Nuţa ne priveşte lung. "Bre, dănşii au venit de la Bucureşti. Să vadă că n-ai curent", ii zice viceprimarul. "Păi n-am...", răspunde femeia cu jumătate de gură, ridicănd din umeri. In mijlocul curţii imprejmuite cu gard de uluci, deasupra jarului ce-a mai rămas dintr-un foc de lemne, măncarea bolboroseşte in tuci. "Aia-i pentru porci", zice ţaţa Nuţa şi ne invită in casă.

Afară soarele e la asfinţit, dar in colibă e intuneric ca noaptea. Pe masa din faţa ferestrei prin care intră un petec de lumină stau aruncate in neorănduială o mulţime de cutii de chibrituri. Bătrăna nu mai are nici măcar lumănări, iar lampa are coşul spart.


AVERE. Soţul i-a murit la 43 de ani. Ţaţa Nuţa e născută la Bahna, dar s-a dus după el la Reşiţa. "Am zis că scap de sărăcie. Am stat cu el pănă a murit, acum 20 de ani. Apoi, nevoia m-a adus inapoi. Acuma am o pensie de urmaş de un milion patru sute. Mă descurc cum pot. Mai vine căte un vecin care coboară in vale să mă intrebe de ce am nevoie şi-mi cumpără. Pită, motorină, chibrituri... Da’ e greu, mamă, aici. Să ştiţi de la mine, ca lumina nu-i mai scump nimic pe lumea asta...", zice ţaţa Nuţa. Anul trecut a căzut de pe carul cu făn. A avut nouă coaste rupte. "Au chemat vecinii care au celular salvarea. Da’ n-a putut să intre pănă aici. Aţi văzut şi dumneavoastră cum e drumul... M-au dus pe braţe pănă la maşină", povesteşte femeia.


ZILE PREA MULTE. La o aruncătură de băţ de casa ţaţei Nuţa stă Elena Dondeş. Are 79 de ani şi locuieşte tot singură. Acum, in vacanţă, i-au venit nepoatele in ajutor. Două puştoaice blonde care n-ar da viaţa de jos, din sat, pe cea din intunericul de pe deal. "Is tinere, mamă... Ce să facă aici? Acuma mă mai ajută şi pe mine cu vitele, că am doi boi şi o junincă, da’ au şi ele rostul lor, in sat. Acu’, dac-am avea şi noi lumină..., ar veni fetele de drag, că le place aici", zice bătrăna şi aprinde opaiţul. Camera se luminează palid şi fumul innecăcios de motorină arsă ne invadează nările. In ungherele intunecate ale locuinţei sunt inghesuite vase de gătit şi haine. Patul, masa şi soba cu plită innegrită de funingine reprezintă mobilierul standard al căsuţelor de chirpici. Cel mai mare vis al Elenei Dondeş e să mai poată coase: "Dacă aş avea lumină... Ce ştergare frumoase aş face... S-ar mai duce din singurătate şi din urăt seara. Da’ aşa... Simt că m-a ţinut Dumnezeu prea mult pe pămăntul ăsta. Şi, uite, is sănătoasă, nu vrea să mă ieie... Cănd ţi-s zilele aşa de negre... parcă te-ai duce... Da’ e cum o vrea Dumnezeu".


CHINUIŢI. Ion şi Elena Serafim s-au mutat sus, in deal, in 1989. Bătrănul are 84 de ani, iar femeia lui e cu 10 ani mai tănără. Cresc o vacă şi un porc, au livadă de pruni şi de meri, iar primăvara ară cu plugul tras de boi ca să pună in bătătură o brumă de porumb. "Am muncit, mamaie, anul ăsta toată vara. Da’ uite că nu s-a făcut nimic. Nici roşii, nici porumb... Numa’ fructe. Noi avem o fată la Severin care ne aduce de măncare, că de doi ani n-am mai coborăt in sat", spune tanti Elena. Casa lor pare desprinsă din altă poveste. Incăperile sunt ceva mai inalte şi nu miros a fum. "Nu prea aprindem lampa", ne explică femeia. "Cănd se intunecă ne urcăm in pat şi mai dăm drumul la aparatul de radio. E cu baterii. Imi place să ascult ştirile, să ştiu şi io ce se intămplă in lumea asta. Moşu’ meu nu mai poate, că nu mai aude bine." Bătrăna are şi un dulăpior unde ţine "trataţiile" pentru musafiri. Ne imbie cu un păhărel de ţuică de prune, dar singurul care nu o refuză e nea Costin al lu’ Moacă. Apoi se aşază lăngă moşul ei şi ne spune cu glas scăzut: "E vai de lumea lui Dumnezeu, mamă. Pe noi anii ne-au dus prea mult. Trăim chinuiţi. Dacă ni se intămplă ceva, nici n-avem cum să chemăm ajutor. Au vrut copiii să-mi ieie celular, da’ ce să fac cu el, că nici nu văd bine, nici nu ştiu să număr. Singura noastră măngăiere e că mai vine popa să ne grijească şi să ne spovedească. Măcar să murim liniştiţi".

La Bechet, negura s-a aşternut peste casele joase şi la ferestre se aprind opaiţele. Liniştea e spartă doar de greieri. Sătenii mai tineri adorm cu speranţa că intr-o bună zi vor putea să apese pe buton şi să aprindă lumina, ca să nu mai rădă de ei Costin al lu’ Moacă. Cei mai bătrăni au incetat să mai viseze.

Abandonat

In cătunele Foienfir şi Topolea, care aparţin tot de comuna Iloviţa, s-a făcut electrificare in 2002. După ce s-au terminat lucrările, 15 gospodării au rămas tot in beznă. Lui Ion Coşei, a cărui casă era cuprinsă in proiectul de electrificare, iar acum se află la 300 de metri de ultimul stălp de electricitate din reţeaua nouă, nu i-a venit să creadă. De cinci ani, omul umblă in audienţe şi scrie petiţii. In 2005, un răspuns primit de bărbat in urma unei audienţe cerute la directorul Electrica Oltenia suna aşa: "In documentaţia tehnico-economică după care s-a executat extinderea reţelei electrice, intre 2001 şi 2002, proiectantul a figurat in mod greşit in planul de situaţie gospodăria dvs., fără să prevadă in deviz cantităţile de lucrări şi materiale necesare pentru această extindere. Această situaţie s-a creat prin faptul că proiectantul nu a vizitat această locaţie, luănd drept adevărată informaţia oferită de un localnic privind grupul celor trei gospodării aflate la capătul reţelei proiectate, la o distanţă de circa 300 de metri". Ultima adresă pe care a primit-o in luna mai a acestui an, după un memoriu către directorul general al Electrica, explică faptul că "locuinţa dvs. se află amplasată in teren la 350 de metri de ultimul stălp al reţelei. Pentru a fi fost racordată şi locuinţa dvs., distanţa maximă ar fi trebuit să fie de 80 de metri. Pentru alimentarea locuinţei dvs., vă rugăm să cereţi administraţiei publice locale constituirea de fonduri pentru electrificare". Ion Coşei spune că toţi cei la care a apelat se poartă de parcă le-ar fi cerut un favor. "Cer doar să se respecte proiectul făcut. Cum să-i cer eu primarului acum să-mi dea fonduri să-mi pun curent? Cănd au terminat lucrarea atunci, in 2002, m-am revoltat. Le-am spus că pun eu stălpi, ii cumpăr, pănă la casa mea, dar să pună ei cablul. N-au vrut... Acuma, dacă vorbesc cu dumneavoastră, o să rezolvaţi ceva?", ne intreabă bărbatul ajuns la capătul răbdării.

Cifre şi motive

In judeţul Mehedinţi sunt 430 de gospodării neelectrificate, in 7 localităţi. In Iloviţa, Corcova, Bacleş, Cireşu, Podeni, Hinova şi Eşelniţa, 18.605 familii stau la lumina lumănării. Şase cătune din comuna Iloviţa sunt condamnate la intuneric.
Duhovna, Bechet, Racovăţ, Ţarovăţ, Foienfir şi Topolea au in total 160 de gospodării fără curent electric. La Ţarovăţ, povesteşte viceprimarul Petre Ţinică, "este linie de curent, dar fostul primar nu i-a racordat decăt pe cei care l-au votat. 30 de gospodării au rămas in beznă". De ce nu se face nimic acum? "Pentru că actualul primar a fost al PSD şi a trecut la PD. Vedeţi dvs., cum să vă explic... Judeţul Mehedinţi e PSD. Adică, Consiliul Judeţean. Şi fondurile de investiţii vin la primarii PSD. Acuma, dacă primarul nostru nu mai e la ei, nu mai are priză la judeţ...", zice vicele. Ştefan Pătăşanu, primarul din Iloviţa, n-a putut să dea ochii nu noi. Era plecat la un chef...

• Citiţi măine povestea locuitorilor din Brateşul Unguresc, locul unde Ardealul se uneşte cu Moldova la muc de lumănare.