Phoenix: Numai vântul să bată...

Pentru cineva care nu a auzit, nu a ascultat şi nu i-a văzut niciodată pe cei de la Phoenix este greu să înţeleagă în câteva cuvinte ce înseamnă această trupă. Pare ciudat, dar Phoenix nu este doar o trupă rock. Este o stare de spirit. Este exemplul cel mai clar că setea de frumos a românilor n-a dispărut.

Trupa ia fiinţă în 1961, la Şcoala medie nr. 2 din Timişoara, şi se numeşte iniţial Sfinţii, ca după un an să devină Phoenix. În perioada 1964-1966 cântau în cantina Facultăţii de Medicină din Timişoara, asimilând, adunând şi cumulând experienţă, profesionalism şi popularitate. În 1965 înregistrează prima melodie la Radiodifuziune: “Ştiu că mă iubeşti şi tu”. Acesteia îi urmează două prelucrări folclorice: “Dunăre, Dunăre” şi “Bun îi vinul ghiurghiuliu”. Componenţa la acea epocă era Nicolae Covaci, Florin (Moni) Bordeianu, Günter Reininger, Bela Kamocsa, Ioan (Pilu) Stefanovici. Cel dintâi turneu de amploare a avut loc în 1967 şi a cuprins Ardealul şi Banatul.
Mai târziu intră în trupă Mircea Baniciu şi Ovidiu Lipan Ţăndărică.

IMPOSIBILUL UN EXISTĂ
În 1974, Phoenix se remarca prin apariţia celui de-al doilea album, intitulat “Mugur de fluier”. La fel de important este faptul că, din primăvara aceluiaşi an, grupul devine proprietarul celei mai moderne instalaţii de sunet aflate în proprietatea vreunei formaţii rock din România de atunci: o instalaţie Marshall, formată din staţie pentru voce, cu nouă canale de mixaj şi 24 de boxe a câte 100 de waţi fiecare. “Mugur de fluier” a fost înregistrat numai în 24 de ore de studio, ceea ce reprezenta pe atunci, dar şi în prezent o performanţă. E drept că a urmat experienţa “dispariţiei” misterioase în Occident, acest lucru fiind imposibil de imaginat, iar când Cornel Chiriac de la Europa Liberă anunţa că membrii trupei Phoenix au ajuns cu bine în Germania, un popor întreg radia de fericire. Libertatea băieţilor era şi libertatea lor. A urmat o perioadă de schimbări, de încercări, de renaşteri, de lupte, de zbateri, de renunţări, dar cu toţii se vor aduna iar în jurul lui Covaci după cele întâmplate în decembrie ’89. Revederea din Parcul Tineretului, de la Festivalul “Rock ’91”, are şi acum o mare încărcătură emoţională atât pentru spectatori, cât şi pentru artişti. Ei au reuşit pentru prima oară să realizeze o sinteză organică între folclorul arhaic românesc şi muzica modernă. Gama modalităţilor de exprimare este foarte largă, de la formule unplugged de chitare electrice şi acustice, vioară şi instrumente de suflat, până la combinaţii de formulă rock (chitare electrice, tobe, percuţie, bas) cu coruri şi orchestre simfonice.

PĂRERI PRO ŞI CONTRA
A plouat cu soare, a fost soare cu dinţi, a nins peste pletele băieţilor cu ani mulţi, dar cine stă să-i numere sau cine îi mai bagă în seamă? Phoenix e Phoenix şi va merge mereu înainte. Unii vor spune că, după atâta amar de vreme, trupa nu mai este ceea ce a fost, alţii că Phoenix nu mai poate să renască din propria cenuşă, că a trecut vremea manifestelor, că nu mai este loc de revoltă, că improvizaţiile sunt neinspirate sau că eforturile de a menţine această flacără vie ar fi precum bolovanul lui Sisif. Ei şi!? Să-i lăsăm pe cei de mai sus cu problemele lor şi noi să spunem că o fi o luptă cu morile de vânt, precum a lui Don Quijote, dar, când vântul va începe să sufle, jarul care mocneşte sub cenuşa Phoenix se va reaprinde cu o forţă imposibil de stăpânit. Da, au trecut de prima tinereţe. Da, s-au certat şi s-au împăcat de multe ori. Da, dar aceasta este natura umană. Nimic din ce este omenesc nu le este străin celor de la Phoenix şi, dacă lucrurile ar fi fost perfecte, totul ar fi fost plictisitor, nu-i aşa?

 

Sarcasm, inventivitate, dar Şi umor...

Cei mai mulţi români au crescut cu muzica lor, i-au admirat, i-au iubit, i-au adulat, s-au bucurat alături de ei. Povestea durează de câteva decenii, mai mult ca sigur datorită lor înşişi, aşa cum erau şi sunt... sinceri, plini de sarcasm, cinism, inventivitate, spontaneitate şi, nu în ultimul rând, umor. Ediţia de Colecţie de luni, 17 noiembrie, le este dedicată lor, celor mai nonconformişti “draci” care au apărut vreodată pe scena românească. Lor, care şi-au spus Sfinţii şi au fost acuzaţi de misticism. Lor, iubiţilor Phoenicşi, care ne-au ajutat să respirăm atunci când nu ni se mai dădea voie.

“Când am cântat acel cântec-imn pentru Timişoara, toţi cei de pe stadion au aprins lumânări (...)şi s-au aşezat n genunchi... Cântam şi, când mă întorc, băieţii plângeau. Pe scenă nu se mai putea cânta. Iar eu, cu noduri în gât, m-am chinuit să termin piesa”
Nicu Covaci

Melodii speciale

Cum să cuprinzi pe un CD de Colecţie exact ceea ce este mai reprezentativ, mai incredibil şi mai expresiv, mai ales când este vorba despre o trupă de talia Phoenix? Ne-am gândit că nu se poate fără “Vremuri”, iar “Nebunul cu ochii închişi” a spus că nu se poate nici fără “Floarea stâncilor”. “Ar vrea un eschimos” un “Mugur de fluier” ca să aibă ceva de suflat prin “Strungă”, fiindcă doar “Mica ţiganiadă” vorbeşte despre “Tamara” şi “Orujo” este “Hăituit”. Un “Fluier în cer” spunea ceva despre o “Pasăre de foc”, care trăia “În umbra marelui URSS”, prieten cu “Baba Novak” şi care aştepta “Apocalipsa”. Toate şi-au găsit locul binemeritat şi aşteaptă să iasă la lumină alături de Ediţia de Colecţie de luni, 17 noiembrie.