Prin Chicago şi Milwaukee:America, jurnal de criză

Chicago sub teroare? Deloc. Doar niţel îngrijorat, temător. Un zvon timid la început, confirmat mai apoi, s-a rostogolit peste America şi fiorul crizei economice a acaparat-o de-o vreme. Dar panica nu s-a înstăpânit, locuitorii ţării continent îşi controlează încă îngrijorarea. Nici în Milwaukee, capitala neoficială a Wisconsinului, oamenii n-au intrat în panică. Se vorbeşte pe la colţuri că recenta criză va lovi, întâi de toate, piaţa imobiliară.

De sus, din avion, în întunericul nopţii senine, oraşul celebrului Al Capone pare un urieşesc brad de Crăciun răsturnat. Nişte copii zburdalnici l-au trântit şi i-au împrăştiat podoabele. Întinsă pe pământ până la orizontul nedesluşit, urbea e numai globuri şi betele luminate intens, becuri cu duiumul aruncate fosforescent de-a lungul şi de-a latul zării imprecise. Împodobit sărbătoreşte, “pomul” îşi înfige vârful în lacurile dimprejur ca să-şi potolească feeria inefabilă. Aeronava lunecă torcând la câteva palme de luna palidă şi-o senzaţie ciudată mi se cuibăreşte-n sufletul prea plin de cherosen. E straniu să pluteşti pe lângă muza poeţilor dintotdeauna şi mai că-mi vine să scot mâna afară, s-o apuc şi s-o frământ între degetele pofticioase. Dar, de aproape, discul gălbejit ce-a tulburat atâtea minţi e dezvrăjit, şi-a pierdut magia seducătoare şi sacră.

Nici răsăritul de soare nu e altfel, aşa, însoţit de la etajul douăzeci şi şapte al hotelului. Bănuţul de aur cosmic se căzneşte scrâşnind să se elibereze din chingile metropolei şi când se înalţă e deja vlăguit. În jos, pe trotuarele vineţii, siluetele dimineţii se conturează vag şi inconsistent. De la distanţă, urâţenia lumii se estompează, se stinge evanescent, şi de aceea înţelepţii ne sfătuiesc să ne ţinem departe. Căci indiscreţia duce invariabil la dezamăgire.

Pe lumină, Chicago e impersonal şi ostil, artificial. O aglomeraţie anostă de zgârie-nori ce astupă cerul incolor şi sfios. Copacii paralitici zac neputincioşi în răzoarele de asfalt şi-şi hrănesc boala cu hidrocarburile străzii. Trecătorii sunt grăbiţi şi se foiesc de colo-colo, fără să-şi mai pună la îndoială propria condiţie umană. Batalioane de roboţi sărmani, rătăciţi în jungla de beton şi hăituiţi de feluritele spaime ale societăţii de consum. Că eşti în New York, Detroit, Miami ori Chicago e totuna, diferenţele sunt nesemnificative. Locuri comune, lesne confundabile.

Chicago sub teroare? Deloc. Doar niţel îngrijorat, temător. Un zvon timid la început, confirmat mai apoi, s-a rostogolit peste America şi fiorul crizei economice a acaparat-o de-o vreme. Dar panica nu s-a înstăpânit, locuitorii ţării continent îşi controlează încă îngrijorarea. Şomaj în creştere şi niscaiva panouri cu “Shame for...” angajatorii care-şi concediază muncitorii sunt primele semnale ale recesiunii iminente. Şi scăderea alarmantă a vânzărilor, prevestind falimente şi ruine spectaculoase ori mărunte.

Nici în Milwaukee, capitala neoficială a Wisconsinului, oamenii n-au intrat în panică. Se vorbeşte pe la colţuri că recenta criză va lovi, întâi de toate, piaţa imobiliară. Industria construcţiilor va suferi enorm, iar meseriile specifice acesteia vor fi afectate cu osebire. Dulgherii, zidarii, zugravii şi alţii asemenea lor se gândesc abitir la reconversia profesională sau la pribegia aiurea. O speranţă pâlpâie totuşi. În ultimul deceniu, Japonia a depăşit relativ lin cutremurul economic şi s-a întremat vârtos.

“În urmă cu zece ani am păşit în Chicago şi abia bâiguiam în limba lui Whitman. Am sărit repede pe un vaporaş şi am plecat în largul Lacului Michigan. Pe punte, o şleahtă de negri şi portoricani băuţi, cu chef de harţă. S-au apropiat de mine şi m-au întrebat răstit de unde sunt. Le-am zis adevărul, fără să am habar că a fi român e un delict. «Comunist împuţit!», m-au încolţit, întărâtate, brutele, ameninţându-mă cu aruncarea peste bord. M-am speriat teribil şi mă vedeam deja sfârtecat de peştii lacomi ai adâncurilor. Norocul meu a fost un bătrânel spilcuit şi curajos, care i-a luat la rost pe agresori până m-au lăsat în pace. Salvatorul a venit la mine şi s-a interesat de soarta-mi incertă.

M-a invitat la masă şi am acceptat, deşi mă gândeam la fel de fel de poveşti cu travestiţi. Seara am ieşit în oraş, la cel mai luxos local. Am avut o întâlnire pe care n-am s-o uit vreodată. Tipul era de origine armeană şi fusese congresman. La sfârşitul cinei m-am arătat curios de motivul invitaţiei. «Am dorit să cunoşti şi alţi americani, faţa adevărată a Americii», mi s-a explicat bătrânul. Nu s-a înşelat.”

Povestitorul de lângă mine e azi ditamai managerul în Illinois şi-i mulţumeşte destinului pentru întâmplarea aceea crucială, care l-a convins că America e primitoare. Că e altcumva în puzderia de seminţii mondiale.

(Istorioara îmi aminteşte de una asemănătoare trăită de mine în cealaltă viaţă, cea de procuror. Prin 1993, şansa m-a trimis vreo cinci săptămâni în SUA, laolaltă cu alţi colegi. La un moment dat, la San Antonio, un “sheriff” m-a poftit, cu alţi doi colegi, să-l însoţim în serviciul de patrulare. N-am ezitat o clipă şi, timp de-o noapte, am “periat” străzile oraşului texan. Spre dimineaţă, mulatrul s-a holbat la noi cu o duioşenie vinovată şi ne-a mărturisit că nu se aştepta să fim aşa. “Cum?”, mi-am arătat mirarea. “Normali”, s-a fâstâcit simpaticul zdrahon. “Ştiţi – şi-a continuat destăinuirea metisul –, şcoala şi societatea mi-au băgat în cap tot felul de prejudecăţi, de lozinci despre comunism, despre ţările din «lagărul roşu». Am ajuns să-mi închipui că locuitorii acestor ţări sunt nişte monştri, iar acum îmi dau seama cât am greşit, şi-mi pare rău. Zău, sunteţi ca mine, ca noi toţi!” Am tăcut o clipă, împăcaţi cu tembelismul ideologiilor, şi i-am zis că şi noi păţiserăm aidoma, dincolo de cortină. Cu deosebirea că ei ne-au sucit minţile şi ne-au cucerit definitiv cu escadrila uşoară a Hollywoodului. Nu le-au trebuit grenade şi bombe să ne cotropească. A fost de ajuns filmul cu pistolari şi dive...)

Cobor la muzeul de artă din Milwaukee, pe malul Lacului Michigan. Clădirea e îndrăzneaţă, imită o pasăre cu aripile desfăcute. Ori o navă spaţială picată din galaxii neexplorate încă. Toamna a picurat miere pe frunze, le-a aurit, înnobilându-le. Cârduri de somoni zglobii zvâcnesc în aerul dulce, hârjonindu-se nestânjeniţi de pescarii răspândiţi în larg, la pândă. Nimfe de aburi dansează senzual pe luciul apei limpezi şi mirajul acesta autumnal e cadoul cel mai frumos al Americii de basm. Un ţinut întrupat din binecuvântarea Domnului şi vrednicia omului, un ţinut pictat de-o pensulă dumnezeiască.

La suprafaţă, America din afara blocurilor trufaşe pare o poveste. Totul e perfect, nimic nu frânge armonia domoală. Spaţii verzi pigulite de grădinari tandri, străzi curate şi înflorate multicolor, oraşe liniate cu o geometrie egală, oameni surâzători. Chipurile unei poveşti de reuşită individuală şi colectivă. De aceea, mitul trebuie păstrat şi întreţinut, e păcat să-l strici vânându-i viciile din dos. Omenirea are nevoie de amăgirea asta, de ispita succesului la îndemâna oricui. Părelnic la îndemâna oricui.

Apropo de Lacul Michigan. Dacă strânsura asta de apă îşi găsea căuşul în Europa, de pildă, s-ar fi numit mare, şi nu lac. Chestie de noroc. Ca şi în cazul oamenilor, discriminaţi de ghinionul de a se naşte într-o vatră neprielnică.

Câţi români atinşi de geniu au rămas simple “bălţi” şi “lacuri”, deşi, în realitate, imensitatea spiritului lor le dădea dreptul la statutul de “mări” şi “oceane”...

Milwaukee e un oraş de un milion de locuitori, provincial şi blând (În limba indienilor indigeni masacraţi de armata albilor, toponimul s-ar traduce în “locul în care se întâlnesc cele trei ape”. De la triburile băştinaşe, SUA au păstrat o groază de nume şi denumiri şi s-au pricopsit cu destule rezervaţii, inventate ca sarcofage comune pentru urmaşii lui Winnetou. La “procesiunile” triburilor indiene, după drapelul înstelat defilează steagurile prizonierilor de război şi ale victimelor, abia ultimul fiind cel tribal. Soarta învinşilor e pretutindeni tristă şi tragică). O părticică a Americii tradiţionale şi placide, neatinsă cine ştie ce de cacofonia modernismului. Doar în “downtown”, în jurul catedralei cu influenţe germanice, s-au zidit cuburi şi paralelipipede din beton şi sticlă. “Cuştile” simplist-respingătoare sunt încolăcite de şosele suspendate, într-o încrengătură inestetică, dar pragmatică prin lărgime şi funcţionalitate. (Îmi amintesc cu nostalgie de copilăria celor de vârsta mea, când, desenând cu temă futurologică oraşele anilor 2000, ni le imaginam întocmai acestor “downtown”-uri.) Centrul oraşului american n-are pic de poezie, e sec şi uscat, nu îmbie defel la melancolie. Mi-e dor de Europa cu a sa istorie adormită în fiecare piatră şi străduţă. Nu mă mai mir, în răceala deprimantă a “downtown”-ului, de ce boala de căpătâi a Americii e dependenţa de alcool şi droguri. Betoanele şi sticla l-au împins pe vulnerabilul american la beţia nemetafizică, la o uitare de sine între bere şi whisky, la o ratare... stupefiantă.

La CNN, la o oră de ştiri, sunt difuzate imagini de-un cinism revoltător. Făţărnicia atât de dragă Americii se lăfăie-n direct şi propagandistic. Câţiva soldaţi americani, încartiruiţi în Irak, altfel cu figuri cumsecade, vizitează copiii mutilaţi în strâmbul război şi-i iscodesc de sănătate. Invadatorul îşi mângâie, chiar la ele acasă, victimele pe veci, înspăimântate de chipul hâd al morţii dezlegate de soldaţii sinistrului Bush al II-lea.

De altfel, mulţi americani consideră că invazia irakiană e cauza crizei de acum.

Aşadar, pentru Bush, Irakul e ce-a reprezentat Rusia pentru Napoleon. Un capăt de drum adică (Apropo, împăratul francez afirma cândva că marile puteri mor de indigestie, iar SUA sunt o mare putere...). Alţii sunt de părere că politica financiar-bancară hrăpăreaţă a stârnit criza ce-i va îmbogăţi şi mai indecent pe lacomii oligarhi. Cineva, parafrazându-l pe Ţuţea, îmi şopteşte că Israel nu ne mai persecută prin Iisus şi Karl Marx, ci prin bancheri. Cum se va sfârşi însă “indigestia” provocată de acest final prezidenţial?

“Rusia este destin pentru Valahia, de la Cantemir până azi?”, se întreba în 1954 scriitorul Petru Pandrea. Răspunsul e, incontestabil, afirmativ, de vreme ce investitorii veniţi din SUA în România s-au cam speriat de lecţia georgiană servită Occidentului de Putin şi intenţionează să-şi mute investiţiile undeva, departe de Bucureşti. Fiindcă, zic ei, România e un fel de Georgia, o republică ex-sovietică, şi nu-i uşor să te scuturi de clişee. Chestiunea e serioasă, nu-i simplă toană în mediul de afaceri exportat de America.

SUA sunt de veacuri tărâmul emigranţilor cu “gulere albe”, spre deosebire de Europa, ţinta “căpşunarilor”. Există, iată, o emigraţie “first class” şi alta “second class”. Inşii cu diplomă universitară aleg, de regulă, să se înţelenească aici şi-n Canada, pe când braţele necalificate nu se încumetă să traverseze Atlanticul.

Românul de la volan n-are decât treizeci şi cinci de ani. E îmbrăcat corespunzător, în costum negru, cu cravată şi cămaşă albă, ca orice funcţionar disciplinat. A plecat din Argeş de vreo zece ani şi nimereşte cu oareşce greutate cuvintele limbii natale. “Aici, la noi”, repetă întruna şi, chestionându-l dacă se mai înapoiază în ţară, îmi răspunde cu o rapiditate dezarmantă “nu”. Îşi iubeşte patria de adopţie, căreia, în curând, îi va împrumuta cetăţenia. “Aici, la ei” a primit tot ce n-a fost în stare România să-i ofere: încredere, siguranţă, demnitate şi bunăstare. Plăteşte 1.900 de dolari pe lună pentru un credit imobiliar şi este extrem de optimist. Are trei slujbe şi o frenezie debordantă, în stare să oprească dintr-o uitătură criza urnită. S-a integrat perfect în regulile stricte ale locului, de parcă n-ar fi venetic. Un transplant izbutit şi un american în plus. Minusul de la noi e neimportant, nu-l contabilizează nimeni în catastifele scuturate de identitatea naţională. O grijă socială mai puţin şi-o uşurare pentru statisticieni.

O doamnă tomnatică îmi povesteşte că, deunăzi, copilul vecinei sale, lăsat liber o clipă, a băut vreo trei căpăcele cu sirop de tuse. Excesul de libertate a iscat o complicaţie tratată la spital. Neglijenţa părinţilor şi fişa postului au determinat-o pe asistenta medicală să sesizeze poliţia. Delaţiunea se cheamă la ei spirit civic, şi societatea americană îi datorează enorm. Siguranţa cetăţeanului are la bază şi denunţul. Departe de a fi fapt reprobabil, pâra e datorie fundamentală în America. Cauza a ajuns pe rolul judecătorului, iar mama culpabilă a fost obligată, timp de o lună, să frecventeze cursurile unei şcoli în care să deprindă pitirea medicamentelor...

Zâmbetul de staniol al americanilor. Da, asta e expresia cea mai exactă a politeţii lor faciale, atât de tonice. În copilărie îmi plăcea să mă joc cu hârtia de staniol. Mă atrăgea la nebunie strălucirea ei neverosimilă. Dar când o râcâiam cu unghia, sclipiciul dispărea. Şi cu el vraja irezistibilă a basmului.

Noi, românii, n-am dibuit încă politeţea zâmbetului şi nu sunt semne că o vom face vreodată. Arţăgoşi şi încrâncenaţi, am ales înjurătura urlată şi pumnul zbârlit. Zâmbetul de polizor, abraziv şi contondent. Cică din pricina “tragediei istorice”, îşi scuză neamul părăsit, taman de la Los Angeles, scriitorul Petru Popescu.

“Inexistenţa curţilor cu juraţi la voi în ţară nu e motiv de judecată inechitabilă?”, mi se adresează un avocat american, cu acea insinuare superioară, tipică yankeului. Râd ironic şi iritat, cât să-şi priceapă nerozia.

Chiar, cred că juraţii au apărut din nevoia imigranţilor sosiţi din Lumea Veche de a limita la maximum intervenţia statului, inclusiv în justiţie. Erau deja sătui de statul ubicuu, rapace şi discreţionar, cu care se confruntaseră în ţările originare. Din dorinţa de a se debarasa de reflexele instituţiilor abandonate, ei au hotărât ca verdictul judiciar să le aparţină lor şi nu statului abuziv.

Tocmai de aceea americanii, în majoritate, se simt frustraţi şi înşelaţi de intervenţia naţionalistă a statului bushist pentru stoparea crizei. Li se surpă principiul fundamental de existenţă socială, le este periclitată legenda ţesută în jurul visului american.

Copilul e vesel. Aleargă pe peluza de-un verde ireal, supravegheat atent de bonă. Părinţii săi, polonezi strămutaţi, sunt miliardari, dar el e prea mic ca să-şi dea seama de averea moştenită prin certificatul de stare civilă. Deocamdată e preocupat să îmblânzească maşinuţa primită în dar ieri, la sărbătorirea vârstei de 5 ani. Ţâncul râde inocent şi se încruntă mofluz în zbenguiala pornită de unul singur. I se predă de mic lecţia solitudinii. Nu va afla niciodată fascinaţia jocului în gaşcă, solidaritatea ludică. Omul metropolei e însingurat şi înstrăinat, un individ deposedat de sine, şi, din pruncie, e programat ca atare.

Pe aeroportul din Chicaco sunt “acostat” de un tânăr care mă auzise vorbind româneşte.

Se numeşte George Tiberiu Sipoş şi de numele său se leagă traducerea romanului “Soare şi oţel” al japonezului Yukio Mishima, apărut la “Humanitas”. A plecat din Brăila în urmă cu zece ani, ca bursier la universitatea unde profesor fost-a şi Mircea Eliade. Întruchiparea omului universal, adaptabil oriunde, dar nu oricum, ci înrădăcinându-se cultural. Îşi prepară doctoratul în literatura japoneză a anilor ’30 şi e căsătorit cu o americancă, şi ea doctorand, dar în antropologie. Consoarta studiază de patru ani o comunitate rurală din Ţara Soarelui Răsare întru descifrarea secretului longevităţii locuitorilor de acolo. Curios, o întreb dacă a descoperit taina, iar ea răspunde fără nici o ezitare: “Prietenia”. Adică?, îmi exprim uimirea. “Da, prietenia. Relaţiile de întrajutorare dintre membrii comunităţii. În fiecare sâmbătă şi duminică, subiecţii cercetării îşi petrec orele împreună, jucându-se şi cântând, iar asta le menţine cheful de viaţă, tonusul existenţial.” Cam ce făceau şi ţăranii noştri odinioară, cu şezătorile şi horele câmpeneşti?, întreb iarăşi nedumerit. “Exact”, mă lămureşte George, cunoscător al vechii Românii. Între timp, locuitorul dezţărănizat al satului mioritic se umflă cu poşirca a mai proastă din barurile populate cu stripteuze şi plănuieşte s-o întindă peste hotare. Speranţa de viaţă e alarmant de firavă, deşi ni s-a promis că o să “trăim bine”. Cândva, un lider de uz intern al României postdecembriste propunea “modelul japonez” şi cred că se referea la amiciţia dătătoare de senectute. Păi, ce altceva ne-ar apropia de-un popor automatizat, precum niponii?

În mulţimea răsfirată pentru îmbarcare, un bărbat de circa 30 de ani îmi atrage atenţia.
Şi-a lipit pe abdomen puiul de 4 luni, într-un harnaşament special, şi se plimbă neîncetat.

Se bâţâie de pe un picior pe altul, legănându-şi odorul adormit în marsupiul improvizat. Tot privindu-l, observ că mersul îi e de gravidă, ca şi gesturile. Un bărbat cu mişcări materne şi-un prunc care-şi prelungeşte dependenţa de trupul părinţilor. Nu mai am nici o îndoială, e sigur că, dacă legile biologice i-ar obliga să poarte sarcina, bărbaţii ar semăna cu nişte răţoi. Masculi bălăngănindu-şi alene şoldurile, cu burta până la gură, ce mai imagine!

 

Temeri pentru Obama

Patriotismul a alunecat tot mai des în ultimii ani în naţionalism şi la mitingurile electorale ale lui McCain se strigă adesea “Kill him!”, cu trimitere directă la contracandidatul Obama (Prin 1990, la adunările electorale de la noi se urla în aceeaşi cheie primitivă, semn că ambasadorul Taubman are dreptate când ne asigură că dezbaterile electorale din cele două ţări diferă doar prin limbă. Cel puţin noi am depăşit stadiul ameninţării cu moartea, am ieşit paşnic din sălbăticia electorală şi votăm contra cost). De aceea, mulţi se tem ca nu cumva carismaticul afroamerican să aibă soarta lui Kennedy şi-a nefericiţilor ucişi de bestiile din Ku-Klux-Klan. Jumătate din America nu e pregătită pentru un preşedinte de culoare, rasismul n-a apus în întregime în patria lui Martin Luther King, al cărui vis e la un Barack de împlinire.

 

Visul American

Destui sunt de părere că America a obosit, şi-a epuizat resursele de entuziasm. Angoasa nu e nouă, a mai circulat şi-n veacurile defuncte. Cică starea asta de osteneală a început în urmă cu doi ani, însă nimeni n-a recunoscut-o public. Visul american, spun pesimiştii, e doar o amintire, a murit, întrucât democraţia inaugurată de Lincoln şi de Franklin e desuetă. Bogaţii s-au îndepărtat de ceilalţi şi tind să-şi apropie felii groase din oraşe pentru a le administra autonom, din fonduri proprii. Să-şi aleagă primarul şi administraţia locală, inclusiv poliţia, să se separe total de sărăcime. America, născută învingătoare, se clatină uşor, însă e prea puternică şi bogată, prea orgolioasă ca să se prăbuşească.