Prin Glodenii Gîndului, spre Valea Lupului

În Iaşi am văzut săraci demni şi bogaţi fuduli. Jurnalul Naţional vă prezintă povestea a două sate surori. Vitrege. Glodenii Gîndului, locul unde sărăcia nu e un viciu, e un adevăr, şi Valea Lupului, satul cu palate răsărite în noroaie. Aici liniştea se măsoară în bani mulţi.

ROMĂNIA, LA EXTREME
Eterna şi fascinanta Românie. Ruptă în cur, cu burta suptă de foame, se plimbă într-un Q7 şi-şi numără terenurile. Oameni bogaţi şi oameni săraci. Aici unu’şi întinde caviarul pe feliuţă, dincolo altul taie mămăliga cu aţa. Aici copiii fac masaj de la 4 ani, "să se dezvolte armonios", dincolo cară cu spatele sacii de fier vechi, ca să aibă mălai pentru mămăligă. Aceeaşi ţară. Acelaşi aer. Plămîni diferiţi. Începem de astăzi un serial de reportaje din care veţi putea vedea România la extreme.

---

OM BOGAT...

Lupu-şi schimbă blana-n Vale

ZONA METROPOLITANĂ ● Bogaţii răsar precum ciupercile după ploaie
Despre omul bogat se zice că e ca iepurele, sare unde vrea. Se mai zice că bogăţia îl strică pe om, dar astea-s doar proverbe din bătrîni cînd vine vorba să trăieşti bine, aşa cum trăiesc cei de la Valea Lupului. Aproape de Iaşi, la o aruncătură de băţ, legat ombilical de mamă, lupul din vale se bucură de cea mai stufoasă blană.

De orice lucru se satură omul, în afară de bogăţie, şi dacă timpul şi locul îi dau ghes, cum zic cărţile demografice, apoi să te pui pe făcut bani. Dintr-un sat bătrînesc aruncat pe coline a răsărit în cîţiva ani un minunat cartier rezidenţial, din care srălucesc la soare case imperiale, frumos croite pe drumuri lipsite de asfalt. Dar asfaltul e o problemă nu tocmai importantă pentru cei care se retrag de la "biznisuri" înspre umilele "căsuţe", cum le denumesc sfios. Se poate urca şi pe grohotiş cu Jeepu’ în vîrful şurii, la vilă. Ăsta să fie baiul!...


TIME IS MONEY. În casa bogatului eşti cel mai greu primit, la masa lui nu are rost oricine, venit, aşa, de pripas în căutare de poveşti. În casa bogatului uşa-i deschisă doar celui avut şi, chiar de îţi oferă din timpul lui drămuit în bani, cîteva idei, totul se petrece în faţa somptuozităţii, încercînd să dibui ce secrete şi tristeţi ascunde în spate. Căci nu e lucru de şagă, dar bogăţia îşi are un preţ, care se cere de regulă neprevăzut şi prea tăios pentru toţi banii din lume.

Valea Lupului are două braţe. Unul bătrîn, vechea vatră, şi cel voinic, bărbătos, cunoscut ieşenilor de vază care-şi au casa aici drept Green Hill 1 şi 2. De cînd a intrat în proiectul Zona Metropolitană împreună cu alte comune, în Valea Lupului e greu să mai pătrunzi ca biet muritor. Toţi te ischitesc cînd încerci să le tulburi liniştea sau, mai simplu, pentru curioşi preferă ospăţul tăcerii. Iau rapid poziţia mutului, trăgînd obloanele şi zăvoarele de firmă.
Nu-i de mirare, mai ales în Green Hill 1, unde de cîţiva ani locuiesc şi unii demnitari ai Iaşiului.


RĂCEALA VORBELOR DULCI. Poveştile lor sună asemănător, parc-ar fi trase la indigo, tipare repetate pe de rost, poezii pentru examenul mare de la ATF. "Mi-am făcut şi eu o căsuţă. Stăm bine. Dar mai avem probleme. Treburile merg, da’ de ce vă interesează?", spune un proprietar de vilă roz şi cu pitici în curtea cu fîntînă. "Avem şi noi un biznis, nu merge aşa bine, dar am reuşit să ne ridicăm căsuţa asta. Aici e un cartier liniştit, nu sînt probleme. Ce vreţi, ce vă interesează?", ne întreabă un proprietar de butic rezidenţial. Liniştea, secretul, taina, respectul, complicitatea sînt valorile acestui cartier încropit în sat, un fel de Pipera cu accent moldovenesc.

Green Hill 2 e un ansamblu rezidenţial de vile, tip duplex. 495.000 RON bucata, pentru doritori. Şi cum perspectiva scăpătării sună bine, poţi cumpăra pămînt cît China, că e la discreţie. Unu’ s-a făcut proprietar în vîrful dealului, înconjurat de pustiu. Cînd plouă nu poate intra cu maşina, dar şi-a dorit linişte. Iar liniştea costă bani mulţi.


ÎN GOANA ATV-ULUI. În vale, ziua, lupul tace. De-abia pe seară începe a scheuna, cînd se adună cei ai locului de pe la munci acasă. La un grătar, o vorbă cu vecinii sau între pereţii structuraţi pe etaje. Ziua, doar pruncii care mai apar în peisaj, arătînd că nu miroase a pustiu. Ba chiar miroase a praf de ATV, plimbat în goană pe singura stradă pavată de sus în jos. Miroase bine şi-are gust de bani. "E foarte tare, ne plimbăm grupa mare. ATV-ul e al colegului meu", zice unul dintre băieţi, apăsînd pedala pentru o demarare în forţă. "Tata lui are firma de carne, Avicola, şi ATV-urile sînt de la el de la muncă aduse. Da’ mai mult mă dau eu cu el, cînd mă cheamă", zice altul, şi o taie, ca să-l bată tura asta.


VATRA LUPULUI. Satul bătrînesc îşi duce viaţa rebrenduit. În jurul vechiului ţinţirim se văd lumînări italieneşti, semn că multe case reconstruite sînt ridicate de palmele copiilor plecaţi la muncă în Occident. Tinerii cresc în grija bunicilor, merg la şcoală în oraş, au perspective. Nici bătrînii nu se pot plînge de nevoi mărunte. Dintr-o pensie de 7 milioane mai pun şi deoparte. "Azi nu se mai fac copii, aşa, în neştire", ne spune Ana, reîntoarsă din Milano, de la muncă. Are doar un copil şi tot parcă nu-i ajung banii să-l crească.

La doar un kilometru de Iaşi, viaţa e chiar uşoară dacă de la naştere ţi-a dat un brînci. Fabrica de Antibiotice e la o aruncătură de băţ, la şosea. În Valea Lupului poţi visa cu uşurinţă că într-o zi va răsări soarele pe strada ta.


ŢĂRAN CU VILĂ. "Ce bătaie de joc, dom’le, în acest sat! Numai hoţi!", începe a povesti Florin. Şi-a vîndut apartamentul în Iaşi şi, zice el, cu salariul de instalator şi-a construit o viluţă. Dar nu are linişte de cînd şi-a schimbat domiciliul. "Numai nereguli am văzut aici!" Ba că nu sînt drumuri, ba că nu-i ajunge poştaşul, ba că primarul a vrut să-i pună gînd rău. Şi într-o zi s-a înfuriat atît de tare, de s-a apucat să filmeze o zi din viaţa satului. Taman la o înmormîntare. Un mort dus într-o dubă, "ca pentru ăştia mai avuţi", zice el, prin hîrtoape şi noroaie, cu tot alaiul de bocitori şi preotul, împiedicîndu-se între-o săltare de cădelniţă şi-un pas peste mormanele de glod. Mai apoi, zice el, cei care au casa în vîrful dealului nu au nici gaze, nici lumină. "Nu vor, dom’le, ăştia de la primărie să tragă, au tras numa’ pentru ei", şi începe a-i arăta cu degetul pe toţi cei în casa cărora bate soarele în miezul nopţii. "Da’ ce să-i faci dacă am dat oraşul pe sat?! Acu’ sînt ţăran cu vilă!"

Palate născute-n glod

În Valea Lupului, viaţa a devenit mai bună o dată cu afilierea la Zona Metropolitană. Azi, pînă şi casele satului de altădată şi-au reclădit telemelia. Bătrînii îşi duc bine traiul dintr-o pensie de 7 milioane. Tinerii lucrează în Iaşi sau într-o ţară de împrumut. Doar cîţiva kilometri îi despart pe cei din vale de oraş, de vise. Un job bun, o şcoală de tradiţie, noi perspective de avuţie. Noi proiecte de locuinţe s-au implementat pe dealuri şi satul s-a extins simţitor cu două cartiere, devenite "acasă" pentru cei care au dat oraşul pe liniştea din cîmp. Case răsărite precum ciupercile după ploaie pe dealuri golaşe. Un sat contrastant. Mormane de noroi pe post de uliţă străbătute deopotrivă de căruţe şi de Mercedesuri. Valea Lupului e satul cu vile răsărite în glod.





... OM SĂRAC

Glodenii Gîndului, săraci lipiţi pămîntului

IAŞI 2008 ● Sărăcia nu e un viciu, e un adevăr
A fi sărac este adesea un mod de viaţă, în care unii sînt încătuşaţi încă de la naştere. Glodenii Gîndului, un toponim. Sintagma prăbuşirii, simţită pe viu, la faţa locului. 30 de kilometri despart lumea "civilizată" a Iaşiului de satul oprit în timpul lui Ştefan cel Mare. "Vai ce gloduri sînt aici, că nici cu gîndul nu te duce", zicea domnul Moldovei, şi aşa i-a rămas: Glodenii Gîndului. Sărăcia nu e un viciu, e un adevăr.

"Ce adamică împreunare e în Glodeni", ar spune autorii Manualului sărăciei, cei care sînt plătiţi pentru teoria chibritului ars fără fum. Şi iată că bifăm, sarcastic, ca la un examen grilă, primul criteriu, natalitatea crescută.
Numai că realitatea bate teoria şi viaţa îşi are nuanţele ei, nevinovate adesea. Ciudat, dar la masa săracilor desfătarea e una mai curată.

MOŞTENIREA VASILINEI. Răzvănel, un copil sărac şi demn, vrea să ajungă aviator. Visează adesea cum e să-şi privească satul de sus. Şi-l mai visează pe bunelu’, cel mai iubit tată, ascuns în sat la cea mai curată şi bogată casă. Aşa vede Răzvănel lumea. Pînă la casa lu’ bunelu’ e drum prin glod. La Vasilina.

VASILINA E O ULIŢĂ. Uliţa de unde s-a dus de curînd una, bătrînă rău, ce şi-a lăsat cu limbă de moarte numele, în lumea celor vii şi trişti. În casa Vasilinei, vopsită în albastru cicoare, stă unu’ din copii. Ăl cu hadicap. Aşa zice fratele, Ion, ce-şi duce traiul cu chirie, în casa cealaltă a Vasilinei, ultima din sat. El, soţia şi cei doi copii. Mihai, bărbat la 14 ani, îţi prinde mîna într-o strînsoare de menghină. Se ruşinează de lacrimile tatălui. Munceşte de cînd se ştie, şcoala o va termina anul ăsta. Opt clase aici, în sat. "Tăticu’ a venit din Grecia cu 2 milioane. Cînd l-am văzut cît e de amărît am mers să muncesc." Cu banii cîştigaţi de pe azi pe mîine plăteşte Digi TV şi îşi cumpără haine, "e şi el mare de acu’, tre să-i dau ceva", completează mama cu frăţiorul ăl mic în braţe. Cei de la cablu au împînzit satul, pînă şi-n fundătura asta plină de glod, de stau antenele să se prăvale peste casele cu podea din lut.

Trăiesc în ultima casă din sat, unde se închide pămîntul, pe o porţiune de gol imens ce dă în pădure, acolo de unde Ion mai vine cu bureţi la vînzare. La marginea pădurii, ăi mai bogaţi aruncă bucăţi de fier ruginit.


DRUMUL FIERULUI INVERS începe de aici. De la marginea pădurii. În fiecare amiază, după ce se termină orele de dimineaţă, la clasa I. Atunci, dacă urci pe deal, îi vezi. Zeci de copii cu ochi îmbătrîniţi coboară oftînd, transpiraţi, cu sacii în spinare. Merg înşiruiţi pe lîngă crevasa de glod, se opresc adesea sufocaţi de sete, zic ei. Mai toţi cară doi saci cu fier sau unul greu şi plin. Cei mai mari au şapte ani, restul cinci, şase. N-au învăţat să scrie, dar cu siguranţă conjugă verbul a munci. Pe viu, pe spinarea lor încă moale. Joaca e o întrecere în voinicie. Cine ajunge primul jos, cu sacul în spate. Cînd unuia îi cade desaga, toţi se opresc într-o solidaritate mică. Îşi scutură încheieturile mîinilor, trag aer în piept şi-şi proptesc unghiile negre în găurile sacului, pentru o ridicare în forţă. Hai-ho, hai-ho! Astfel coboară zilnic, ca acei 7 pitici, din pădure, acasă, la părinţi, o Albă-ca-Zăpada îmbrăcată în negru. "Mergem cu părinţii jos, în sat, să vindem fierul la ţigani", zice George. Are cinci ani. "Ne dau 50 de mii, altfel ne-ar fraieri." Subscrie şi Răzvănel, care azi s-a jucat de-adevăratelea, sărind coarda. "Uite, uite ce frumos!", îi rîd ochii, smulgînd spinii unei vergi pe care, la scurt timp, o îndoaie ca atunci cînd faci un arc de săgeţi şi începe a sări prin ea. De trei ori a cîte cinci. "Asta e coarda noastră!" O nuia găsită pe drum, printre bucăţile de glod întărite de soare, de roţile căruţelor.


PASTE CU BULION. Prietenii lui Răzvănel joacă aţa: unu’ pe faţă, unu’ pe dos, încrucişat, sări! Ca la un joc pe sîrmă s-au născut şi copiii glodenilor. Mulţi şi singuri, îmbrăcaţi, cu vise. Georgiana are un frate în Italia, e în clasa a treia şi va ajunge jurnalistă. Daniela, prietena ei, ce-i seamănă pînă şi la treningul roşu, se vede asistentă. Pamela, sfioasă, dar foarte rea, zic colegii de şcoală, pe care îi bate în pauze, e frumoasă şi vedetă. Mioara, lipită de prispă, vrea linişte cînd va fi mare şi pînă una-alta pune cartofi în parcela din dreapta casei. O mînă de pămînt, singura bogăţie din casa lor. "Haidi tu, nu te mai ruşina!", le zice Răzvănel, tot numai zîmbet cu dinţi. "La casa mea e foarte frumos, şi mama e în Italia, şi tata mi-a zis că-mi ia motoretă, să mă plimb cu ea prin sat." Răzvănel a fost în Italia, anul trecut, la mama. "Piu, da’ ci frumuseţe, am mîncat paste cu bulion, bun, bun! Da’ mai bun e, zice Răzvănel, cînd face bunelu’ pieşte, că e bolnav şi eu am grijă de el, îl pup."


PAUZĂ PE RITM DE STOP. În Glodenii Gîndului te naşti pentru a muri. De foame, de nevoi. Bucuriile sînt atît de mici, încît ele devin colosale. Gustul îngheţatei, o bucată de pîine coaptă în casă dintr-un sac de făină cumpărat de cu toamnă pe datorie, o grămadă de lemne ce încălzeşte pruncii în scutece, pomana altora mai avuţi, un loc de muncă. Azi mai nimeni nu-l are. În satul vecin, pînă nu de mult, funcţiona o fabrică de confecţii. Acolo lucrau cei în putere. "Bogatul" munceşte cu ziua, pe la unu’, pe la altu’, şi e cel care-şi permite cursa pînă la oraş. Aici bogăţia nu se numără în hîrtii, ci în copii. Copiii sclipitori la învăţătură, îngropaţi prea devreme în glod. Salvarea însă au găsit-o întreprinzătorii şireţi ca puii de vulpe. Cu 40 de euro, chiar şi drumul unde s-a împotmolit calu’ în noroaie duce la Roma. Răzeşii ies din glod şi dau cu botul în strachina scumpă de italian, uitîndu-şi copiii acasă, la capătul unui telefon mobil, rămas în pauză, pe ritm de stop.


BUNELU’. Cu banii cîştigaţi la plivit straturi pe la unchiu’, Răzvănel aşteaptă cu sufletul la gură să-i ducă lu’ bunelu’ şi, dacă simte el că poate să-l roage mai mult, îi spune la ureche că-i tare poftă de-o îngheţată. Moartea lui, ceva dulce. Îi sclipesc ochii cînd aude că au adus şi alte arome jos, la prăvălia de la şosea. "Bunelu’ e tata meu şi e cel mai bun om", zice întruna. "Veniţi să vă arăt casa mea, e cea mai mîndră de aici. Şi am şi cel mai frumos cîine." E drept, e un cîine frumos, Lăbuş, îi zice, mic ca şi Răzvan, rupt de foame. Învîrtindu-se în curtea celui mai bogat om, bunelu’. O curte cu pămînt ars pe care îşi duce veacul o casă deşirată, dar îngrijită, de lut, şi-un scrînciob agăţat de bunelu’ între crengile unui nuc posac. Un trunchi de copac gros cît strînsoarea a două braţe de bărbat, pe care stă bunelu’. Un bătrîn îmbrăcat în petice, cu mîinile negre, cangrenizate de muncă. "Aviator? Să-l ajute Dumnezeu. Eu îl cresc de la o lună, de cînd a plecat fata mea în Italia. Nu sună deloc, taică-su e în alt oraş, părinţii sînt despărţiţi. Eu l-am crescut aşa cum ştiu." "Bunelu’, hai jos la prăvălie, că au adus pieşte de care îţi place ţie", zice Răzvan şi îi prinde degetele lui bunelu’. Bunelu stă neclintit, uitîndu-se prin el, cu jale. Apoi îşi leagă ruşinat aţele de la opinci. Bunelu’ trăieşte în 2008 şi plînge. Plînge pentru Răzvănel şi gîndurile lui răsărite-n glod.

Nea Băsescu

O lume normală poate bulversa într-atît cît să priveşti înapoi, ca înspre un coşmar. Mulţi au făcut astfel în Glodeni, rupîndu-şi din suflet grijile pruncilor lăsaţi acasă. Dar cînd nu poţi compara viaţa nici măcar cu cea dintr-un sat vecin, singura dorinţă e să închizi ochii mai devreme. Aşa zice Vitoria, bătrîna care se încălzeşte cu bucăţi de papuci găsite pe uliţă. Nu a ieşit niciodată din sat. Împreună cu fi’sa, la fel de bătrînă ca şi ea, de zici că-s surori, nu ştiu ce-i ăla bec, radio, preşedinte. "Păi, l-am văzut ieri pe domnu’ preşedinte. Cum cine să fie, e nea Dumitru!" Nea Dumitru e primarul.

---

MODEL OCCIDENTAL ● Cea mai prosperă localitate din Satu Mare dă luxul pe trăinicie
Foieni – cei mai bogaţi dintre sătmăreni
La Foieni, Satu Mare, bogăţia nu se măsoară în maşini scumpe sau vile fiţoase. Oamenilor le place să spună că averea le stă în sapă, dar e numai o figură de stil. Pămîntul e lucrat în întregime în asociaţii, cu utilaje moderne. Peste 250 de oameni din localitate muncesc la fabrica de mobilă tapiţată, iar un investitor francez, atras de rodnicia pămîntului, visează ca la anul să culeagă primele afine de Foieni.


VÎRSTA SĂRĂCIEI ● Boldenii au adunat în viaţă doar ani şi nevoi
Bolda – satul azil
Bătrînii din cea mai săracă localitate sătmăreană trăiesc la fel ca strămoşii lor de acum 100 de ani. Dacă n-ar fi curentul electric, ai zice că timpul a prins într-o buclă cele 80 de suflete risipite printre casele pustii. Cel mai tînăr boldean are 64 de ani.

---