Prinţesa şi Preşedintele

O dată cu intrarea în vigoare a noii Constituţii, în 1958, Franţa a pătruns în era celei de-a cincea Republici. Primul preşedinte al acestei noi etape a fost Charles de Gaulle. Ştiţi însă că prima Republică (proclamată în septembrie 1792, în timpul Revoluţiei Franceze, şi desfiinţată în 1804, când Napoleon Bonaparte instaurează Primul Imperiu) nu a avut, propriu-zis, un preşedinte? Sau că unicul preşedinte al celei de-a doua Republici (proclamată în timpul Revoluţiei de la 1848), Louis-Napoleon Bonaparte, ca şi înaintaşul său, a trădat ideile republicane pentru a instaura cel de-al doilea Imperiu? Cea de-a treia Republică (1870-1940) a avut, în schimb, 14 preşedinţi. După marea conflagraţie mondială, a patra Republică (doar doi preşedinţi!) a încercat să restabilească echilibrul slăbitului stat francez. Francois Hollande este preşedintele cu nu¬mărul de ordine “7” din noua eră instaurată la Palatul Élysée.

Dar să revenim la cea de a “5-a Republici”, la epoca lui de Gaulle…
În amintirile sale, Principesa Marta Bibescu poartă o netulburată amiciţie preşedintelui Charles de Gaulle (1958-1969). După exilul său din Ro¬mânia, scrii¬toarea s-a simţit adeseori frustra¬tă. Marile recepţii, baluri, di¬neuri la care era invitată în anii de glo¬rie lăsaseră locul unei continue fră¬mântări pentru salvarea co¬piilor săi, rămaşi “pri¬zonieri” în noul regim co¬munist, sau pentru găsirea soluţiilor de subzistenţă.

O mare bucurie i-a adus la vârsta senectuţii reîntâlnirea cu generalul de Gaulle, devenit preşedinte al Franţei. A început din nou să fie invitată la recepţii şi dineuri de gală, la Pa¬latul Élysée, la Versailles... De Gaulle nu-i refuza aceste bucurii principesei exilate (măr¬turiseşte că în călătoria pe care a întreprins-o la Bucureşti, pentru a se întâlni cu... Ceauşescu, a citit în avion cartea ei, “Isvor”, care l-a făcut să înţeleagă mai bine sufletul românesc). Totuşi, când era vorba de Versailles, refuza adeseori şefi de stat. Cu toţii şi-ar fi dorit să fie primiţi acolo, însă preşedintele francez accepta sau refuza acest gest de ¬curtoazie. De ce? De Gaulle răspundea simplu: “La Versailles nu pot fi pri¬miţi decât suveranii din vechile di¬nastii euro¬pene!”. Succesorul său, Geor¬ges Pompidou (1969-1974), în schimb, avea să deschidă uşile Palatu¬lui Trianon pentru toate capetele încoronate ale lumii. Inclusiv pentru regele Marocului sau al Arabiei Saudite.

Şi pentru că am amintit de respectul pe care preşedintele de Gaulle îl avea pentru vechile dinastii europene… să scoatem la lumină încă un fapt. Timp de 5 zile – de la 14 la 18 mai 1968 – el s-a aflat în România, la invitaţia lui Nicolae Ceauşescu. Trecând peste chestiunile de geo-politică, să ne referim acum la o problemă… gastronomică, pe care a avut-o administraţia românească a momentului: întocmirea unui meniu demn de preşedintele ţării care a dat lumii “la haute cuisine”! Ion Radu, un bucătar sinăian cooptat în grupul care se ocupa de eveniment a avut ideea de a-l readuce “la lumină” pe ultimul bucătar al Casei Regale, un neamţ care fusese ucenicul lui Escoffier, Josef Strassman. Strassman, care nu a părăsit România după abdicarea Regelui Mihai I, fusese “exilat” în bucătăria unei cantine muncitoreşti, pentru “a-şi aduna anii de pensie”, cei lucraţi la Palatul Regal nefiindu-i puşi la socoteală. Se spune că meniul a fost atât de reuşit, încât de Gaulle a vrut să-l cunoască pe bucătar. Aflând povestea lui Strassman, i-a cerut o favoare lui Ceauşescu: să-i permită să-l ia pe bucătar regilor României de la cantina unde servea şi să-i acorde o sinecură pe lângă Ambasada Franţei...