Jurnalul National: Astronautii au vreo superstitie, un tabu pe care nu-l incalca?

Dumitru Prunariu: Nu, nu au. In schimb, exista un fel de traditie impamantenita, mai ales printre cosmonautii rusi, dar respectata si de cei straini care lucreaza impreuna cu ei. Cand am fost eu acolo, oraselul stelar avea cam 1.500 de locuitori. In afara laboratoarelor, exista o zona de locuit, cu magazine, cu teatre, unde aduceau foarte multe premiere. De fapt, artistii lor considerau ca pentru ei este o cinste deosebita sa joace mai intai in fata noastra. Erau si cinematografe. Ei bine, obiceiul despre care va spuneam era ca, inaintea fiecarui zbor, membrii echipajului sa vada unul si acelasi film, un film eroic rusesc. Se considera un semn de rau augur sa nu vizionezi acel film inaintea plecarii in spatiu. Bineinteles ca l-am vazut si eu.

Exista intre dumneavoastra un spirit, hai sa-i spunem, de casta, asa cum exista in general intre piloti.

Da, exista. De altfel, cam toti am ramas buni prieteni dupa calatoria in spatiu. Acest spirit s-a manifestat odata chiar si in niste imprejurari cu totul deosebite, dramatice. Inaintea noastra a zburat echipajul sovieto-bulgar. Ei bine, astia au avut niste probleme foarte mari, au trecut milimetric pe langa catastrofa. La intoarcere au avut niste defectiuni la motorul principal, fapt care i-a obligat sa reintre intr-un mod necorespunzator in atmosfera. A trebuit sa foloseasca motoarele auxiliare, iar revenirea s-a facut pe o traiectorie balistica, iar cei doi cosmonauti a trebuit sa suporte suprasarcini de 8G, adica de opt ori mai mari decat forta de gravitatie a Pamantului. A fost o situatie dramatica, in care cei doi si-au vazut moartea cu ochii. In momentele alea de tensiune i-au injurat, la gramada, si pe Brejnev, si pe Jivkov, i-au injurat, cum se spune, de i-au trecut garla. Iar injuraturile rusesti si cele bulgaresti sunt la fel de spurcate ca si cele romanesti. Ba, daca omul este "talentat", le si depasesc. Iar cei doi chiar aveau un repertoriu bogat. Jos, la sol, la centrul de comanda, s-a auzit tot si s-a inregistrat pe banda magnetica. Dar benzile respective nu au plecat niciodata de acolo. Nici pomeneala sa fi ajuns vreodata la Kremlin. S-a considerat ca cei doi au avut o reactie pur umana. Asta este! Se aflau la limita dintre viata si moarte, iar reactia lor a fost una normala in astfel de imprejurari. Pana la urma, cei doi au aterizat cu bine. Au fost declarati eroi si au fost decorati cu cele mai inalte medalii sovietice. Dar Brejnev nu a aflat niciodata ce i-au "urat", cu doar cateva minute inainte de a pune din nou picioarele pe Pamant, eroii carora le-a agatat medaliile in piept.

Riscurile

LA MUNCA! Imponderabilitatea transforma orice activitate intr-un spectaculos balet aerian

Care sunt cele mai grave pericole care pot sa apara in cursul zborului?

Sincer vorbind, acolo sus se joaca adevarata "ruleta ruseasca": fiecare clipa poate sa fie ultima. Si asta din cele mai diverse cauze. Radiatiile cosmice sunt peste tot, iar scuturile de protectie nu te ajuta intotdeauna sa te ascunzi de ele. Apoi, in orice moment, o simpla bucata de piatra, chiar si de mici dimensiuni, poate lovi si distruge statia. Cele mai cumplite situatii de criza sunt insa considerate dezermetizarea cabinei si incendiul la bord. In ambele cazuri trebuie sa actionezi in fractiuni de secunda, conform rutinelor invatate in cursul antrenamentelor de la sol. In astfel de situatii, daca vehiculul spatial nu este distrus grav, si atunci nu prea mai ai cum sa actionezi, ceea ce se pierde rapid este aerul din cabina. Caz in care moartea echipajului intervine prin asfixie.

Apropo de aer. Ce respirati acolo. Aerul se aduce "de acasa" ori este "reciclat".

Se aduce si de acasa in rezervoare speciale, dar este si "reciclat". La bord exista niste filtre speciale care extrag carbonul din bioxidul de carbon expirat de membrii echipajului si retrimit inapoi tot aer normal.

Dar cu apa cum se procedeaza? Este si ea reciclata?

Intr-o oarecare masura, da. Este vorba despre vaporii de apa degajati prin respiratie de membrii echipajului. Acesti vapori sunt captati, trecuti prin filtre si apoi condensati, devenind astfel apa potabila. Ar mai fi si apa eliminata pe cale fiziologica. Ar putea fi si ea folosita. Exista insa un anumit prag psihologic, destul de greu de trecut, pentru a accepta sa folosesti un asemenea lichid. Probabil ca, in viitor, echipajele umane care vor pleca in expeditii interplanetare de lunga durata vor fi nevoite sa depaseasca acest prag si sa consume si apa fiziologica, "reciclata".

"Confort" spatial

Chiar, cum se procedeaza in general cu "deseurile" fiziologice?

Ei, acolo toaleta este si ea un "aparat" deosebit de complicat. In statiile cosmice exista un spatiu special amenajat care asigura "intimitatea" cuvenita. Toaleta propriu-zisa este un fel de aspirator usor, dotat cu filtre speciale, care retine rezidurile biologice si le inchide in niste recipienti speciali, etansi. Astfel, in starea de imponderabilitate, va puteti inchipui ce s-ar intampla acolo.

Cum reuseati sa dormiti in starea de imponderabilitate? Exista acolo ceva similar unor paturi?

Nu, nu exista. Pe de o parte, spatiul este destul de mic si trebuie folosit cu maximum de eficienta. Pe de o alta parte, nici nu sunt necesare. In starea de imponderabilitate notiunile de "sus" si "jos" nu mai au nici o semnificatie, asa ca nu conteaza unde te culci. De exemplu, locul meu preferat de odihna era pe tavanul cabinei. Era deosebit de confortabil. Singurele "utilitati" pentru somn erau niste chingi, cu care ne legam, indiferent unde ne-am fi culcat. Astea nu aveau decat rolul de a nu ne lasa sa plutim liber prin cabina si eventual sa ne lovim de vreun obiect de pe acolo.

Ce viseaza un om care se afla in spatiul cosmic, lipsit de propria greutate, care acasa il tintuieste de pat?

Nu as putea sa va spun. Cu siguranta am visat, dar nu-mi amintesc absolut deloc ce anume. In schimb, imi amintesc primul somn profund in spatiul cosmic. A fost dupa lansarea noastra si cuplarea la laboratorul spatial. Aveam in spate peste 20 de ore de munca neintrerupta, dintre care peste opt petrecute in capsula de lansare, unde am stat inghesuiti, eu si Popov, intr-un spatiu cam la fel de mare cat partea din fata a habitaclului unui automobil. Atunci am dormit pentru prima data lipit de tavanul cabinei. Cand m-am trezit, am avut senzatia ca sunt acasa, ca am intarziat si ca trebuie sa ma dau imediat jos din pat, pentru ca trebuia sa ma duc la antrenament. M-am rasucit si am vrut sa sar in papuci si abia atunci am constatat ca, in loc sa ma duc in jos, pluteam liber. Abia in acel moment m-am dezmeticit si mi-am amintit ca nu am de ce sa ma duc la antrenament, pentru ca sunt deja in cosmos.