Ne-am imbarcat la Palermo, pe Eurostar, si am pornit spre Africa. Dar, pana sa dam piept cu seceta desertului, avem in fata cateva ore de Mediterana.

Bucurosi ca suntem pe maini romanesti, incercam marea cu degetul. De fapt nu marea, ci nava. Unii dintre noi au studiat ingineria inainte de a se apuca de rascolit natura. Curiozitatea ne impinge pe punte in sus, tot mai sus, pana ne trezim pe cea mai inalta, langa radare. Nu aveam voie (drept e ca nu ne-am uitat atenti imprejur si nu am vazut indicatoarele ce interzic accesul), dar poti rata sansa unor fotografii de aici? Suntem, in scurt timp, prinsi si alungati. Mai intai cu vorba buna. Care s-a transformat, rapid, in urlet de sirena. Nu, nu suntem noi Ulise si nici sirena nu are sani si solzi, ci doar cativa decibeli peste limita noastra de suportabilitate auditiva. Asa ca ne lasam convinsi si descindem. Ne asezam, cuminti, in sezlonguri, pe "Puntea soarelui", desi soarele s-a cam ascuns si cateva rafale de ploaie prevestesc ceva ce refuzam sa acceptam. In spatele navei, Sicilia se micsoreaza vazand cu ochii.

BOTEZUL MARII. Daca nu ati calatorit pe mare sau daca nu va pierdeti, util, vremea pe canalele tv de documentare stiintifice, o furtuna de gradul noua nu va spune mare lucru. Dar daca va povestesc despre un balans stanga-dreapta al navei de circa 35 de grade si de un joc pe verticala de peste cinci metri? De valuri apropiindu-se de zece metri si lovind cu putere ferestrele salii de mese (aflate la etajul sase al navei)? Timp de mai multe ore auzi "emotiile" celorlalti pasageri revarsandu-se in pungile de siguranta si, uneori, cand drumul de la mana la gura este prea lung, de-a dreptul pe podea, adaugand arome noi unei atmosfere imbibate de mirosul sosetelor si a pantofilor (de piele indoielnica) abandonati pe langa scaune!

"E bine, astazi", ne asigura Gabi, electricianul, bucatarul Nae completandu-l: "Uneori se strang o mie de tunisieni si dorm intinsi pe jos de n-ai cum trece printre ei. Mai si fumeaza. Iar daca le ceri sa iasa pe punte, se crizeaza si pretind sa-i rogi frumos sa nu incalce regulile!"

V-ati tras sufletul? La loc comanda, furtuna continua.

Daca va spun ca, ore in sir, nu am reusit sa ne mentinem bipezi, intrebandu-ne reciproc (suntem romani, ne salvam prin haz de necaz) "care-mi tragi, mai, covorul de sub picioare"? Daca va spun ca balansul ne-a rascolit aparatul digestiv, dar sansa de a-ti pastra echilibrul in cabina de toaleta cobora de-a dreptul la zero absolut? Daca va povestesc cum, pur si simplu, se plimba scaunul (cu tot cu cele aproximativ 80 de kilograme ale mele) prin sala de mese si nici nu eram singurul care nu-si gasea, astfel, locul?

Daca va spun cum am ajuns, de-a dreptul si fara exagerare, in puncte de imponderabilitate, in momente in care nu mai exista sus sau jos, stanga sau dreapta, in fata sau in spate?

Mai lipsea doar un detaliu: proiectia peliculei Titanic pe televiziunea cu circuit inchis!

AFRICA! Daca va spun toate acestea se vor gasi destui sa imi ceara sa incetez cu lamentarile si sa-mi spuna ca asa-mi trebuie. Ca nu m-a pus nimeni sa plec. Ca, iata, ceea ce mi-am dorit mi s-a implinit!

Pe la cinci dupa amiaza, dupa aproape sapte ceasuri de navigat prin furtuna, peste ferestrele dinspre prova se prelinge linistea. "Apa dulce!", tresalta, din spatele unei fete albe, ochii (cazuti) de biolog marin ai lui Razvan Popescu-Mirceni, seful expeditiei Punia 2006. "Spala geamurile cu apa dulce. S-a terminat furtuna".

Dar, vorba cantecului, "pot vedea limpede, acum, cand ploaia a trecut": in limpezimea orizontului, o alta amenintare coboara. Cap Bon, mana intinsa de continentul negru al Italiei, ne asteapta cu ploaie! Ceea ce, pentru niste mesteri mari (noua la numar, fiecare dintre ei cate un mic Manole in domeniul sau, cu microbuzul zece), plecati cu cortul spre desert, numai veste buna nu poate fi.

Gata cu lamentarile. Amenintarea venind dinspre Golful Tunisului avea sa fie o furtuna fara vlaga, pana la urma. O nimica toata pentru stomacul de versat (deja) lup de mare al fiecaruia dintre noi.

Africa, bun gasit!

Balaurind prin pustiuri

LA CAPAT DE DRUM. Liviu Leca, Razvan Olteanu, Cornel Parvu si Gabriel Chisamera (de la stanga la dreapta), fericiti ca au ajuns, din nou, pe tarm!

Inainte de a porni in aceasta calatorie m-am trezit raspunzand intr-o doara celor ce m-au intrebat ce treaba am prin pustiuri, ca (vezi, Doamne!) pornesc intr-o calatorie initiatica. Suna pretentios si nitel criptic, chiar masonic, daca ne gandim la cele cateva zeci de decenii de colonialism francez dus, de fapt, pana la civilizarea rudimentara a acestui colt de lume in care regulile le facea, de cele mai multe ori, nisipul adus in rafale de furtunile venind dinspre sud.

Imi dadeam singur importanta.

Stiam, la drept vorbind, destul de putine despre motivatia prezentei unor biologi romani intr-un loc in care, imi spuneam, se perinda zeci de specialisti in domeniu din toata lumea. Pare o nebunie - sa umbli teleleu, sa "balauresti" printre dunele de nisip pietrificat care, la mijlocul lui aprilie, isi pierd orice urma de vegetatie si sa cauti insecte (vii sau moarte), soareci si alte creaturi pe care, in cel mai fericit caz, poti sa le expui in vitrinele Muzeului Antipa. Faptul ca expeditia era condusa de directorul unui ONG de protectie a acvafaunei sporeste nebunia. Ce ar putea studia un biolog marin acolo unde numai vantul carand firele de nisip mai sparge linistea mormantala?

V-ati gandit insa vreodata, ce se scunde in spatele unui muzeu de stiinte ale naturii? Dincolo de exponatele mai mult sau mai putin atractive puse in valoare (chestie de buget)? Dincolo de expozitiile temporare (v-au convins copiii sa-i duceti sa vada reptilele, nu)? Dincolo de o doamna care rupe bilete asteptand, poate, ora inchiderii, mai multi paznici pe la colturi de coridoare repezindu-se la tine cand scoti aparatul de fotografiat si un ghid recitand mereu aceeasi poveste, asemeni unui elev de clasa a IV-a care, daca il intrerupi in versul doi din strofa trei, ia poezia de la capat?

NU RATATI

Maine, contactul cu "continentul negru".