Batranul Ayed poarta vestonul sau negru cu dungi verticale verzi, de fost valet intr-o familie de francezi. Dinlauntru mansetelor negre, mainile imbatranite, maslinii, se joaca cu zaharul si cafeaua.
Fierbatoarele, multe manufacturate, poate chiar de Ayed, se zbuciuma in dosul casei de marcat. Au varsta batranului si imi aduc aminte de vasele de incalzit apa din spalatoria bunicii.
Barmanul primei noastre cafele tunisiene vorbeste putin. Cafeaua pe care o prepara ar incapea si intr-un degetar. Asta, imi zic, explica pretul. Doua sute si un pic de milimi de dinar. Apoximativ a opta parte dintr-un euro. Intorc privirea spre domnul doctor si nu-mi ascund stupefactia. Afara, Radwan filmeaza dimineata ploioasa a capitalei tunisiene, in vreme ce Zaher si Leka intra pe usa barului. Nu sunt amatori de cafea, dar un "capucin avec croissant" le prinde bine. Suntem infofoliti de parca am pleca in Alpi, nu in desert. Alaturi de noi, in coltul barului, un domn in pardesiu european pepit isi face in gand calcule pentru orele ce vin. Ii privesc tacerea si sorb cu incredere din cescuta; dar ma opresc brusc. Ma intorc la Ayed si ii cer un pahar de plastic si putina apa. Daca nu am sa botez repede cafeaua, am sa fac uz de asigurarea medicala.
RATACIRI. Dimineata a prins curaj, iar noi suntem inca la Tunis. Asa ca, proaspat energizati in cafeneaua lui Ayed, pornim spre aeroport, inghesuiti peste poate in microbuzul expeditiei. Reusim sa inchiriem o masina si nu ne mai ramane decat sa ne urnim spre Marele
Sud. Harta spune Kairouan. Indicatoarele rutiere, nu. Nu inca. Ne invartim o vreme in jurul Lacului Tunis. Nu nimerim iesirea si ne trezim in poarta unei unitati militare. Facem stanga imprejur (si mai sunt cativa in aceeasi situatie). Urcam iarasi pe autostrada pana la prima benzinarie, unde, mai intelept, Zaher merge sa ceara sfatul unui pompagiu. Si iata-ne, in fine, pornind la drum. Un drum lung care, asa cum ni se va intampla de fiecare data, nu stim pana unde ne va duce. Neprevazutul joaca in echipa noastra.
 |
AYED. Prima cafea la Tunis |
FOAMEA. Prinsa intre chestiuni de ordin administrativ si dorinta noastra de a ajunge cat mai repede in Oceanul Linistii, prima zi a trecut destul de neobservata. O pauza de masa, printre ultimii stropi de ploaie, la Ennadhour se transforma intr-un bun prilej de a surprinde potentialul automobilistic al uneia dintre cele mai dezvoltate tari ale Africii si a ne obisnui cu ceea ce vom manca in saptamanile ce vin, dincolo de conservele aduse de acasa. O localitate din Tunisia profunda, forfotind de viata, cu dusuri publice pentru zilele mai secetoase decat cea de astazi (departe insa de hammamurile de provenienta turceasca, unde tunisienii isi umezesc pielea batuta de vanturile nisipoase ale Saharei), cu mici magazine vanzand paslari si numere de inmatriculare, oi speriate (presimtind ce le asteapta) si tigari 20 Martie.
NOI SI CACTUSII. Mancarea, buna la gust, cum spuneam deja, mai are o calitate: este mereu multa. In plus, e bine condimentata, ceea ce nu stiu daca e de bine sau de rau. Fraternizam cu bucatarii (cat timp banii nostri sunt la fel de buni, religia nu mai conteaza), mancam cat cuprindem si ne spalam pe maini (servetelele, ca si fetele de masa, sunt inutilizabile coli dintre cele pe care le utilizam indeobste pentru rafturile din camara), dupa care pornim iarasi la drum. Campii sterpe in stanga, la dreapta, la fel. Nu stiu daca e numai solul de vina; ar putea fi si nepasarea resemnata in fata eternei secete a oamenilor locului, ducandu-si viata in niste palcuri de
case ce seamana a sate. Din loc in loc, plantatiile de maslin impiedica sahelizarea peste campurile ce se intind de o parte si de alta a soselei, in spatele unor eucalipti sau a cactusilor. O parte dintre noi vede pentru prima oara teposii desertului in mediul lor natural, asa ca, din cand in cand, ne oprim. Facem fotografii, ne aducem aminte de coiotul din desene animate, biologii nostri studiaza insectele locului, ne punem iarasi la drum si iata-ne prinsi de inserare pe drum. E vremea sa tragem pe dreapta. Oricum, instalarea taberei se va face dupa ce vom fi pipait cu talpa locul de campare, pentru ca ochiul nu mai percepe mare lucru. Ceea ce, de fapt, se va cam intampla in fiecare zi de aici inainte. Parca mai conteaza? Oricum, vor fi dimineti in care ne vom trezi cu scorpioni asteptand soarele la o palma de saltelele noastre.
|
PASTORITELE BERBERE
|
 |
LA PASCUT. Desi par desprinse din alte vremuri, pastoritele cocheteaza cu aparatul de fotografiat |
Dorinta de a vedea cum rasare soarele peste pustiu va face inutila existenta oricarui desteptator. Lumea e alta. Cu totul alta. Si oamenii, la fel. De abia se dezmeticesc zorii si la cativa pasi de noi se ivesc primele turme de capre si oi. O mana de pastorite berbere le plimba dinspre satul aflat la minute bune de mers lejer. Incercam sa comunicam; ele vorbesc doar araba, noi cel mult franceza. Dar nici nu e nevoie. Intelegem sa le tratam cu tot respectul si, implicit, acelasi respect ne vine drept raspuns. Aparatul de fotografiat le zgaltaie cochetaria. Una dintre ele, se vede treaba, este mai inalta in grad. Poarta cateva bijuterii specifice clanului din care face parte. Ancorata
intr-un nasture, peste umarul stang, deasupra puloverului, djuka, in nuante visinii, le coboara pana la incaltari, maturand praful de pe tufele razlete. Le-au batut vanturile, le-a ars soarele. Fetele maslinii si trecute se ivesc din dosul unor jilbaburi improvizate. Sfiala mea de fotoreporter de ocazie dispare, incurajata de zambetul generos pe care il ofera aparatului de fotografiat. Nu pozeaza, e limpede.
|
|
NU RATATI
|
|
Maine, despre o comunitate musulmana la raspantie.
|
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
