Punia 2006 - Oceanul linistii

"Nici un om, nici un copac!" Ali ma linisteste: daca nu am conexiune prin satelit la telefonul mobil, trebuie sa ma bazez pe intuitia celor ramasi acasa. Sper sa isi dea seama ca am intrat in Marele Nimic.

MARELE NIMIC. Noaptea, palmierii, stelele, nisipul. Si niste romani descoperind o alta lume

"Nici un om, nici un copac!" Ali ma linisteste: daca nu am conexiune prin satelit la telefonul mobil, trebuie sa ma bazez pe intuitia celor ramasi acasa. Sper sa isi dea seama ca am intrat in Marele Nimic.

Sub o luna stralucind cum nu am vazut-o niciodata, nicaieri, stam sa ni se aseze mancarea inainte de culcare. Ore de somn total neobisnuite pentru majoritatea grupului. Dar ne aflam departe de tot ceea ce ar putea avea o cat de mica legatura cu obisnuitul.

Am mers, de la Remada si pana la Borj Bourguiba, pe o pista. Prima mea experienta pe ceea ce se numeste "pista". O pista veritabila, acoperita, ici si colo, de gramajoare de nisip. Rotile turismului de oras, productie italiana, inchiriat la Tunis (pentru a degaja putin din microbuzul verde si capricios al Oceanic Club) se pierd, uneori, pana la janta in micutele dune. Incerc sa nu ma las intimidat sau speriat. Nici nu sunt, de fapt. Caram dupa noi, in afara mea (sau fara mine, daca doriti, chestie de interpretare) alte opt perechi de brate pentru care, luate laolalta, masinuta de mic litraj ar fi o jucarie. Iar daca nu s-ar lasa impinsa, nu cred ca ar fi o aventura prea mare sa o luam pe sus. Incerc sa conduc asa cum o facusem cu nici o saptamana mai devreme acasa, unde ma ninsese atat de frumos ca mi-a fost greu sa bag Loganul ("Ionica") in curte. Aici, acum, la 3.900 de kilometri de casa si treizeci de grade Celsius mai mult, nu-mi ramanea decat sa ma rog ca lectia zapezii se aplica si la nisip. Fals. Aderenta rotilor nu este identica, in cele doua cazuri. Din fericire, micul blid se descurca de minune si, cu o singura exceptie in care am simtit miros de ambreiaj incins, am trait fericiti, impreuna, pana la adancile batraneti ale expeditiei.

AMURG. In scurt timp, cerul va fi prins culoarea pamantului, de nu mai stiai unde se termina unul si unde incepe celalalt

PORTOCALA. Borj Bourguiba pare, deja, un capat de lume. Am urcat niste creste golase de Jebel, am vazut amurgul de sus, inrosind orizontul pana cand totul, la un loc, cer si pamant, s-a transformat intr-o imensa portocala. Am mers, o vreme, catre vest, cu soarele in fata, apoi am cotit-o spre sud si am tinut pe cat posibil urmele celor care au mai trecut, inaintea noastra, pe aici. De cele mai multe ori, urme ale camioanelor armatei. In fapt, de la un punct in jos, singurii oameni ai locului sunt "pensionarii" unitatilor militare si familiile lor. Pe masura ce se lasa noaptea, drumul se ingusta. La un moment dat a inceput sa serpuiasca ascensional. Intr-o zare ivita cand pe stanga, cand in fata, cand in dreapta, cateva lumini ne semnalau apropierea de (zicea harta) Borj Bourguiba. Am sperat ca e vorba despre mai mult decat o cazarma, poate un sat. Ne-am gandit ca pentru uzul celor care traiesc acolo a fost instalat un releu de telefonie mobila.

NICI VORBA. In interiorul fortului nu am reusit sa razbat cu privirea. Era noapte. In plus, militarul de serviciu la poarta ne-a vizat documentele de calatorie (permisul de acces in desert). A verificat, apoi, pasapoartele, a notat ce avea de notat, dupa care ne-a indicat un traseu de urmat pana la un loc de campare. Trebuia sa dam roata intregii unitati militare amenajate in varful cu cea mai mare vizibilitate din intreaga zona.

FORT LE BOEUF. Asa se numea pe vremea ocupatiei franceze. Numele i-a fost schimbat imediat dupa declararea independentei. Acolo, in Fortareata Boului, fusese incarcerat, vreme de doi ani, liderul independentistilor tunisieni, Habib Bourguiba, cel ce avea sa devina primul presedinte (aproape pe viata) al noului stat nord-african.

PILOSII. Nu am inteles prea bine de ce era musai sa facem stanga imprejur si un ocol de 360 de grade in jurul unitatii militare. Dar aveam sa ma lamuresc imediat, la capatul ocolului. Drept inainte puteam ajunge doar daca am fi plonjat in prapastia cascata pe locul in care si-a sapat fagas temporar un ued.

ALI. Ghidul nostru si tabara militara au asmutit imaginatia lui Zaher si lteanu; mari amatori de jocuri video s-au visat, o clipa, in Legiunea Straina

Oricum am ratacit o vreme inainte de a gasi locul propus de militarul ce-si tinea cu greu echilibrul sub rafalele unui vant care, nu cu mult timp in urma, ma averizasera si pe mine ca masina mea s-ar putea sa aiba o greutate prea mica pentru a-i face fata. Din fericire nu a fost o furtuna de nisip dintre cele mai zdravene. Furtunile de nisip adevarate nu tin cont de certificatele de garantie ale producatorilor de masini. Oricat de bine etanseizata din constructie ar fi, nu este suficient de etanseizata pentru a te feri de nisipul care patrunde pe te-si-miri-unde. Dar adevarata mirare vine de abia in clipa in care observi ca, in vreme ce masina ta geme, iar volanul iti joaca feste, prin pulberea batand simultan din toate directiile, de nu se mai distinge soseaua, campul, pamantul, in tot acest timp, dromaderii stau neclintiti sau, si mai mult, avanseaza, mandri, cu botul pe sus. Iar beduinii lor, din care, pe sub kashabia si esarfe, nu se mai vad decat ochii, inainteaza ca si cum nimic nu s-ar intampla.

Vantul din seara asta a fost bland cu noi, nou-venitii. Unul dintre noi are, cu siguranta, pile mari la Dumnezeul pelerinilor desertului.

Dar pe bezna absoluta de afara, dinaintea rasaritului lunii, folosind ca reper doar fortul, pe post de pivot, inaintam spre nicaieri. Sau spre prapastie, poate. Suntem obositi, am facut mai multe drumuri in zig-zag, astazi, in cautarea mult-doritului pasaport de intrare in desert. Intr-o clipa de dezorientare, intre noi si unitate s-a ivit silueta lui Ali. A urcat langa mine, in masina, si ne-a condus pana in vale. In spatele unitatii militare, acolo unde, spre marea si placuta noastra surprindere, vantul nu a reusit sa ajunga. Luna dadea semne timide de viata, iar aerul serii era caldut, cam ca-ntr-o noapte de mai de pe la noi. O binecuvantare.

PALMIERI

In dosul unei statii de apa ce aduce, de la o adancime de 1,5 km, apa sarata, buna numai pentru irigatii, cei sapte dromaderi ai borjului rumega indiferenti la delirul nostru de a ne petrece noptile intr-o lume - a lor - pe care nu stim daca o vom putea vreodata intelege cu adevarat. "Nici un om, nici un copac". Vorbele lui Ali imi tiuie in urechi, spargand linistea absoluta. Citisem numeroase afise, in primele zile, promovand turismul in Oceanul Linistii. Dar nu-mi imaginam cum poate fi. Ei, bine, chiar asa, un ocean de liniste era. Noaptea doarme neperturbata de adieri prin frunze de copaci, de greieri, de latrat de caini sau de orice alte surse de semnalizare sonora a existentei vietii pe aceasta planeta v-ar putea trece prin minte. Initiatii ar fi in stare sa auda chiar luna (aproape plina) tarandu-si sosonii printre cele cateva urme inofensive de nori care apar din cand in cand pe cerul Saharei, grabindu-se spre nord. "Sunt cinci ani de cand n-a mai plouat aici", imi spune Ali, militar de cariera, incartiruit la fortul in a carui gradina ne-am gasit adapost. E chiar gradina, ca la noi, in spatele blocurilor. Atata doar ca, pentru a feri legumele de arsita soarelui, se inalta, printre diversele straturi, palmieri. Palmieri adevarati, nu ca aceia de pe faleza din Mamaia.