Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre Dealul Comorii de la Horgesti am aflat din cartea istoricului Eugen Sendrea "Istoria comorilor din Bacau". Vreo 20 de ani sef la "Patrimoniu".
Sendrea a batut locurile in lung si-n lat, a aflat legende, a vorbit cu oamenii, a cautat sa desparta adevarul de fabula. Umbla multe vorbe despre dealul acela sterp, pe care si oile cand pasc stramba uneori din buze. Desi locul si-a pierdut traditia, mai spune lumea despre oarece putini cu galbeni, care dau cand si cand semn de viata, de pe sub pamanturi, cu luminite jucause si aburi albiciosi.Despre neamul lui Gosav se stie ca a fost cel mai aproape de acele manifestari mai mult sau mai putin curate. Alde Gosav sunt ciobani cu stare, cu stana-n buza dealului. Dumitru e seful clanului. La 84 de ani se lauda ca e un om bogat. 12 copii (sase fete si tot atatia baieti) si 36 de nepoti (cum i-o tine minte, oare, dupa nume) sunt mare semn de bogatie. N-a trait degeaba. Si i s-a intamplat la batranete. A vazut ceva ce pana atunci numai se auzise.
"S-au risipit"
La nea Mitica ne-a dus nepotica Izabela, copil frumos si cuviincios. Pe mos nu-l mai ajuta picioarele, dar nu i-au sarit doagele. Cu limpezime ne povesteste ce-a vazut pe dealul Ciresului (zis al "Comorii"), in anul 1998. "A venit si televiziunea si-am spus si-atunci tot, de-a fir a par, isi aminteste batranul cioban. Pe cusma dealului, s-au ridicat si-au jucat lumini ce nu le mai vazusem. Un alb stralucitor, cum se ridica peste comorile de argint, ca peste alea de aur se ridica flama rosie. Am mers intins spre ele, sa le cunosc mai indeaproape, dar mai aveam cativa pasi si s-au risipit."
Si fiul lui Dumitru, ciobanul Gheorghe, a intalnit aratarea. Cat pe-aci sa-nfiga sisul in glod, sa sara comoara dintr-insul, cum zic batranii. Aburul plutea de parc-ar fi avut viata si nu ardea iarba. Asa au ramas negasite cele trei putini cu bani. Care putini? Pai, sa luam seama la hrisovul vechi de trei secole, gasit in sumanul unui muribund:
"Fiule Zaharie Ureche, Sanatate voua si pace. Iubitii mei, eu ma vad la ceasul mortii si din aceasta nu voi iesi ca rana mare am capatat de la un leah din Gios de Episcopia Radautului, intre Satu-Mare si Saba dinspre Dornesti pe un pisc de deal din cea parte de apa Sucevei la Cetatuie sau la santul Liteanului, ca acolo a avut crunta batalie. Sa ai sama la trei gropi la Soci in tinutul Bacaului: in cea din mijloc am pus doua putini cu bani mai mult aur si argint. Sunt si altele. Sa dai popii Manolache sa faca biserica la Soci si din acei bani sa cumperi morile de la Cocu Stirban si indata sa vii la Neamt la popa Toader. De ma vei gasi mort, la Sfanta manastire sa ma ingropi si la popa vei gasi toate lucrurile mele. Grabeste-te de vino sa ma gasesti viu. Ursu Ureche, iunie 23 leat 1702. Starostele Cernautiului"
Aceasta scrisoare a circulat prin multe maini pana a ajuns la muzeu. Cu siguranta, multi vor fi sapat dupa comoara lui Ursu Ureche, despre care se spune ca s-ar fi tras din stirpea lui Stefan cel Mare. Desigur, nu cu gandul de-a da popii bani de biserica, ci pentru folos propriu. Dar fara spor, dupa cum sta marturie topaiala flacarilor vestitoare din culmea dealului. Si-n vremea noastra i-a tentat lacomia pe unii, dupa povestile lui mos Dumitru, ca-i batea gandul sa vina cu detectoarele de metal si cu buldozerele. Dar marimea dealului i-a descurajat.
Binecuvantare si blestem
Ei bine, unii localnici, isi aminteste acelasi vesnic mosneag care a daruit tara cu 36 de nepoti, trebuie ca se vor fi intalnit macar cu niste resturi cazute din putineiele lui Ureche starostele: "Pe timpuri erau haiduci care ingropau aurul. Care-l punea cu inima buna, il gaseau oamenii. Care nu, era ascuns pe vecie. Dar, mai vedeai, in vremea tineretii mele, pe cate unul de-i crestea starea vazand cu ochii. Azi calic, maine isi facea casoi, devenea stapan de turme, isi lua argati si stateai ca prostuâ sa te intrebi: "Pai, de unde?"". "E drept, mai zice mosneagul, ca lovea molima in cei bogati, peste noapte. Si-n turme, si-n casa oamenilor, de te gandeai ca numaidecat trebuie sa fi fost vreun blestem la mijloc. Eu unul, sa nu lungesc vorba, nu-s suparat ca n-am gasit-o. Dar stiu sigur ca e acolo!" ( ANDREEA CASCAVAL )
Ludovicii Maicii Preciste
Liniste calda scaldata-n nemiscare. 20 de biserici la mai putin de 11.000 de suflete. Ne invartim in jurul bisericii cu hramul Maicii Preciste, din buricul targului. Acolo, la temelia sfantului locas, in primavara anului 1989, un grup de elevi a scotocit (punand arbusti) fara de rost, ca sa scoata la iveala un tezaur de care multa vreme a vorbit poporuâ. Cum e azi era si-atunci. Lume harnica, ordine si curatenie. Ordine nesmintita. S-a smintit ceva din loc atunci cand, sub harletul lui Sorin, Sorin Evu, elev in a X-a, a rasarit aurul. S-au rostogolit monede sunatoare, numai napoleoni si ludovici.
Au navalit localnicii ca furnicile. Degetele, sute la numar, s-au pus pe scurmat, lacome ca furnicile, de-a venit militia sa le dezlipeasca de tarana. Poate de aceea s-au gasit, cu totul, 82 de monede, duse cu alai la primarie.
Multa vreme inca, multimea a mai forfotit in preajma bisericii, pentru ca se vorbea despre un sipet intreg, care ar fi ramas inca nedezgropat. Despre asta a dat marturie parohul de azi, Constantin Genes. A venit sa ne intalneasca indata dupa un botez: "Se spunea ca sunt si alte comori sub biserica. Doar nu aveam sa clintim vreo piatra, de dragul lor. Daca au fost inseamna ca mai sunt si sa ramana la locul lor. Dar noi am facut adresa la Primarie, sa ni se spuna unde a ajuns comoara, pentru ca, poate, am avea vreun drept, noi, parohia, asupra ei", zice parintele si ne tintuieste cu o privire limpede, in care-i simtim raceala politicoasa. Invarte in mana stanga cheia groasa a sfantului locas, cu nimic mai firava decat cheia Sfantului Petru. Ne arata locul descoperirii: "Am intrebat peste tot, dar se pare ca a facut aripi". Iar gura lumii, un pic cam spurcata, zice ca un ditamai sipet ar odihni chiar sub paraclis.
Bijuteriile Principesei Ghica
A fost candva padure. Padurea s-a facut mobila. Padurea ascundea comori. In lipsa reperelor, comorile s-au prapadit. Au ramas doar vorbe: cutare e Dealu Comorii, cutare e Padurea Comorii (la Luncani, de buna seama), dar sanchi padure, doar niscai tufisuri stau s-o pomeneasca, carnea de lemn s-a dus in Italia, pe valuta. Pe deal a fost o batalie. Niste zapaciti de suedezi au dat buzna peste curtea boiereasca, poftind la zloti si la tain. Nici mancare, nici banet n-au gasit, ci sulite ascutite, manuite de razesii vornicului Manolache. O data cu viata, suedezii si-au pierdut la anii 1712, in vremea lui Nicolae Mavrocordat, si pistoalele, pe care le gasim acum, bine mersi, la muzeu. Pe acelasi deal sta mandra ctitoria cu hramul Sfantului Ioan Botezatorul, ridicata pe la anul 1732. Acolo sade, in gropnita de sub altar, principesa lui Matei Grigore Ghica, Smaragda. Mai exact, sedea netulburata pana cand - lumea o spune - un popa a scormonit sub altar, deranjand osemintele. Primarele Vasile Candea (om gospodar, cu frica de Dumnezeu) da de inteles car sti multe despre astea. Profesorul Sendrea zice c-ar fi gasit la gunoi niste straie de-ale domnitei. Chestia e ca nu se stie pe ce maini au apucat colierul, braul batut in nestemate, inelele care imbracau falangele descarnate. Ce va fi fost in altar, acolo, Ioan Botezatorul stie si, daca are chef, judeca. Bine ar fi insa ca principesa sa nu fi fost prea tare tulburata din odihna ei. Altminteri, localnicii vor veni la redactie, plangandu-se de fenomene paranormale si de asta nimeni n-are nevoie.
Saparea comorilor (IV)
Doi insi au dat de portile unei cladiri intrâo surpatura pe malul Siretului. Au incercat s-o sape, dar indata ce sapau oleaca, groapa se astupa la loc.
Au sapat asa degeaba mereu, pana cand intrâo seara le iesi din pamant un calugar batran, de-si ridica sprincenile cu carja. Era necuratul, caruia ii era juruita comoara.
Calugarul le grai: - Degeaba va truditi voi; comoara asta este a mea! Si cum a zis, a pierit. Oamenii, daca au vazut ca nu mai pot umbla intrâ ascuns, au spus la primarie, si de acolo sâa pornit lume multa la sapat la comoara. Dar, ori cate se trudia norodul, era in vant: Calugarul vesnic le darama din maluri si vesnic le spunea sa nu mai sape, caci nu vor ajunge la nici un capat. Oamenii au adus noua popi si popii au inceput cetanie mare, si numai asa au facut oleaca de spor. Dar, cum tinchiau preotii din cetit, necuratul iar se arata, iar darama, si iar indemna lumea sa nu se mai trudeacsa.
Preotii au cetit inainte, oamenii au zorit cu sapatul, dar cand ajunsera sa rastoarne comoara in lada primariei, calugarul sia sprijinit toiagul in toarta caldarii, si cand a apasat-o odata, a afundat-o cu mult mai adanc decat cum era la inceput.
Iata si urmatoarea povestire a unor cautatori de comori, pe cari le vazusera arzand pe o pascatoare de cai: "Aveam in mana o nuielusa de fier lunga si subtire. Ajunsesem la o lunca din mijlocul padurii unde vazuram din loc in loc niste gramezi de pamant proaspat scromonit. Parâca erau facute intrâadins. Din doi in doi pasi, un musuroiu, alaturi cu o gaura lata de vreo doua degete... Ma siliu si facuiu sa intre (varga) toata in pamant. Incepui sa ciocanesc, si se auzi un sunet metalic, a plin, de vreo oala sau ulcica, care ne-a facut sa ne inghete sangele in vine... Am dat peste comoara. Largiram gaura ca sa putem baga mana si sa scoatem oala cu galbeni.
Incepuse sa se arate zorii zilei cand, bagand mana asta stanga inauntru, am dat de ceva tare si ascutit, ce-mi intra in degetul asta aratator. Mai largiram nitel gaura, si dupa putin timp era scoasa afara. Cand o vazuram, scoaseram amandoi cate un strigat. Am aruncat-o cat colo, si ne-am facut cruce de frica. Ce gasisem? O capatana de mort, aproape putrezita si grea de pamantul asezat pe ea... Si nici nu stiu cand ne-am trezit acasa.
