1,72 de suflet

A ridicat sprâncenele a mirare, până atunci orice întâlnire cu un gazetar debuta cu întrebări din acelea de lemn cioturos, cu întrebări ca o dietă de regim fără sare, fără piper. Primăriţa fusese obişnuită cu gazetarii cu sânge de activişti care întrebau veştejit cum staţi cu însămânţările, după câte hectare aţi recoltat, cum merg cursurile de învăţământ politic şi alte stupidităţi comuniste. Firesc, primăriţa din comuna îmbrăţişată de dealuri blânde a fost uimită de rugămintea mea ieşită din comun în anii limbii de rumeguş de pe vremea comunismului încuiat. Am rugat-o pe primăriţă să-mi arate ce are în geantă. Şi în poşeta cu colb pe ea pe lângă inevitabilele tabele cu însămânţări se afla romanul Ilenei Vulpescu “Sărută pământul acesta”. A fost rândul meu să-mi arcuiesc sprâncenele a uimire. Primăriţa  comunei Bereşti Tazlău mi-a explicat: “Comuna mea se întinde pe dealurile astea de Moldovă. Mă deplasez cu şareta mea  veche, scârţâitoare şi ţin cu o mână hăţurile iepei care nu mai vede cu un ochi iar cu cealaltă mână dau foile romanului acesta de inimă”.

Ortansa Ţâţaru, primăriţa comunei Bereşti Tazlău, undeva pe drumul dintre Bacău şi Oneşti, în vecinătatea conacului unde se retrăgea Enescu, dinspre comuna Tescani parcă venea murmurul Rapsodiei Române chiar şi în acea zi de vară. Primăriţa Hortansa Ţâţaru era  profesoară de geografie, o femeie înaltă de 1,72 m. Căreia cu drag i-am spus 1,72 de suflet. Am scris reportajul în anii 1986. Cum a curs ziua primăriţei Ortansa Ţâţaru. Prin comună treceau din când în când camioane cu remorci doldora de ştiuleţi într-un veritabil raliu al porumbului. Înfuriaţi, câinii dădeau să muşte din ţevile de eşapament. După ce toată ziua am mers pe câmpurile comunei, pe înserat primăriţa Ortansa Ţâţaru, 1,72 de suflet, şi-a pus tricolorul pe bluza vag decolorată de Soare şi a oficiat o căsătorie. Căsătorie cu Luna pe cer că, deh, toată ziua fusese raliul recoltării porumbului. Au venit mirii într-un Aro cu pănuşe de porumb pe parbriz ca nişte ştergătoare pe timp de culesul recoltei. Am întrebat-o  pe primăriţa Ortansa Ţâţaru, 1,72 de suflet, care este deviza ei de viaţă. “Am rămas  însărcinată cu greu, după ani de tratamente. Şi mi-a venit sorocul să-l aduc pe fiul meu pe lume în plin decembrie, pe o viforniţă,  de şoferul Salvării dădea mai mult cu lopăţica de zăpadă decât mânuia volanul. Şi a aflat tata, bătrânul petrolist, că fata lui trece printr-o încercare grea. A luat viscolul în piept şi a venit pe jos câţiva kilometri până la Comăneşti. Eu eram în sala de travaliu şi prin uşa întredeshisă am auzit vocea tatei. Asistentele nu-l lăsau să intre. El pusese piciorul în deschizătura uşii şi mi-a strigat atât: «Sunt aici!». Mi-au devenit vorbele astea ale lui motto de viaţă.

Acum câţiva ani pârâul ăsta Tazlău se umflase iar şi trebuiau să fie aşezaţi la marginea râului saci cu nisip. Firesc, sătenii se temeau să intre în volbura râului. Am intrat eu prima în apă până la piept şi am pus primul sac. Fără să îmi dau seama le-am strigat «Sunt aici!».” Şi a ajuns acasă în miez de noapte în ziua reportajului meu primăriţa Ortansa Ţâţaru, 17,2 de suflet.  A mai pus o ciorbă la fiert şi un ostropel, iar apoi s-a băgat în pat. Înainte de a adormi şi-a mai odihnit inima pe o pagină din romanul “Sărută pământul acesta”.

Au trecut anii, s-a rostogolit peste ţară şi acel decembrie 1989 şi dorinţa de a scrie un nou reportaj m-a adus iarăşi în comuna Bereşti Tazlău în 1992. Inundaţiile prăpădiseră comuna. Un zid nebun de apă s-a prăbuşit cu vuiet înfricoşător peste comună, încât popa n-a mai apucat să-i strige preotesei decât “ţine-te de fereastră!”. Au găsit-o pe preoteasă în mâlul barajului din preajma Oneştiului, ţinând în mâna dreaptă chircită o lumânare iar în mâna stângă o frântură din fereastră. Când a izbit viitura, sătenii au mai avut timp doar să se urce pe acoperiş ţinând într-o subsoară purcelul, sub celălalt braţ câinele, iar ca un colier de nestemate în jurul gâtului, câţiva săculeţi cu grâu. Am întrebat unde este vechea primăriţă Ortansa Ţâţaru, 1,72 de suflet. Mi-au spus că ţine lecţiile cu copiii într-o cameră din casa parohială fiindcă din şcoală mai rămăseseră doar treptele de la intrare. Le ţinea copiilor care scriau pe genunchi ora de geografie. I-am auzit glasul  prin uşa întredeschisă. “Orizontul e mai mult decât ce vedem până la 4 km. Orizontul e o margine pe care trebuie în viaţă să o împingem cât mai departe ca să putem visa şi să avem ţinte înalte.” Am intrat pe uşă şi, după o clipă de dezmeticire, am lăcrimat amândoi.

Într-o emisiune la Antene la casa din Zambacian a lui Adrian Năstase l-am rugat să povestească cum au decurs întâlnirile lui ca prim-ministru cu mai-marii statelor occidentale. Ce vorbe de duh îşi spun conducătorii lumii la întâlnirile ochi în ochi, ce cadouri ca suveniruri îşi fac. Fostul prim-ministru al României Adrian Năstase şi-a scos ceasul de la mână şi mi l-a arătat. “L-am primit ca amintire de la un şef de guvern din vestul Europei şi uită-te la pătrăţelul roşu lipit de cadran în dreptul orei 6. Ştii ce este acel pătrăţel de hârtie de pe cadranul ceasului unicat? Este o bucăţică din afişul cu care Tristan Tzara, poetul român,  şi-a lansat curentul literar original «dadaismul».”  Celebrul scriitor român Tristan Tzara era din Comăneşti de unde pornise pe crivăţ bătrânul petrolist, tatăl primăriţei, să-şi încurajeze fiica la greu, “sunt aici”.