Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când pe Florian Pittiş îl chemau la “raport” activiştii de partid, marele actor abia deschidea clanţa şi înainte de a da bună-ziua le spunea: “Nu mă tund!”. Deştept şi cu pofta noului, Pittiş era clientul politrucilor care nu vedeau cu ochi buni vorbele lui curajoase de pe scena spectacolelor din ciclul “Poezia muzicii tinere”. Cu săli arhipline în care tinerii se aşezau şi pe jos, el aducea zvonul de libertate al muzicii Beatles. Generaţia tânără vibra la bucuria evadării din limba de lemn şi din dogmele îngheţate ale comunismului. De câteva ori spectacolele nonconformiste conduse de Pittiş au fost anulate de cenzura comunistă. Dar era suficient ca pe cartoane să se scrie de mână cu carioca ziua şi ora spectacolelor şi oamenii se buluceau la sala teatrului de la Grădina Icoanei.
Dinţii de tablă ai cenzurii
Cenzura muşca cu dinţi de tablă din orice tendinţă de părăsire a liniei obtuze impusă de Tovarăşi. A existat şi ghinionul unor creatori când întâlneau activişti zeloşi şi tâmpiţi, care le măcelăreau opera. După cum au existat şi norocoşi care întâlneau “cenzori” cu minte mai aerisită, care se făceau că n-au vederea bună, lăsând să treacă lucruri avangardiste şi pasămite deocheate politic. Uneori cenzura folosea o foarfecă neascuţită, după cum alteori cenzura în mâna unor comunişti încuiaţi dădea pur şi simplu cu satârul.
Nu vom face filosofie seacă în zaţul de cafea, ci vom aşterne pe hârtie diverse întâmplări cu cenzura baletând în “Lacul lebedelor”, dar nu în rol de lebădă, ci în rol de mătasea broaştei. Iar dumneavoastră sunteţi chemaţi să judecaţi singuri cât de adânc a fost răul adus de cenzură în încercarea artiştilor români de a se elibera de zăbala montată strâns în gurile lor.
Eu, victimă cât pe-aci
Personal, eu, Florin Condurăţeanu, era pe cât pe ce să fiu azvârlit afară din presă de către nişte activişti stupizi pentru un articol scris în 1984 în revista “Flacăra” condusă de Adrian Păunescu. Am făcut un reportaj despre soarta bibliotecilor frecventate cu drag de mulţi români doritori de cărţi. Cu toate astea, politrucii periau rafturile bibliotecilor ca nu cumva să-şi găsească locul cărţi, pasămite potrivnice doctrinei comuniste.
Reportajul meu din “Flacăra” a plăcut, a fost citit de zeci de mii de români, drept care într-o seară radioul Europa liberă l-a citit în totalitate. Aduşi la turbare de lectura reportajului la Europa liberă s-a dat ordin ca Florin Condurăţeanu să fie dat afară din presă. Până la urmă, un şef mai omenos, Mitea, m-a salvat, refuzând să semneze izgonirea mea.
Am mai fost o dată pe tăişul satârului cenzurii când prin 1987 am făcut de la Timişoara un alt reportaj cu lansarea la apă a unui vas românesc improvizat care pleca pe mări şi oceane să înconjoare Pământul. Ofiţerul în retragere Radu Teodoru a meşterit la o corabie şi de la Timişoara, pe Bega, a pornit să reconstituie superba carte “Toate pânzele sus”. S-au bucurat românii de viitoarea aventură spectaculoasă de ocol al Pământului şi eu am scris atmosfera lansării la apă a escapadei româneşti. Numai că, intrând în Oceanul Atlantic, ceva s-a stricat la barcă şi, fiind reparată într-un port vestic, Radu Teodoru şi echipajul au cheltuit câteva mii de dolari. Zgârcenia Ceauşeştilor a declanşat un mare scandal că s-a cheltuit valuta ţării. Periplul pe oceane a fost oprit, iar eu care scrisesem un articol era cât pe ce să fiu iarăşi dat afară din presă de către politruci.
N-a fost ocolit nici Sergiu Nicolaescu
A pătimit chiar şi atât de îndrăgitul regizor Sergiu Nicolaescu, a cărei premieră cu filmul “Mircea” a fost anulată în Bucureşti şi până la urmă lansarea filmului s-a făcut într-o sală mică din Oradea. Vrerea Tovarăşului era ca vorbele marelui domnitor să împrumute în film din “duhul” discursurilor lui Nicolae Ceauşescu. Sergiu Nicolaescu n-a ascultat de această indicaţie şi, cu câteva zile înainte de premieră, a fost chemat să fie beştelit la Comitetul Central. Auzind despre tema discuţiei cu mahării de la CC, Sergiu Nicolaescu nu s-a dus la această întâlnire în care i se cerea modificarea unor pasaje din film. El fusese chemat din Germania, unde regiza coproducţii nemţeşti încununate de succes. Dar, până la urmă, Sergiu Nicolaescu îmi spunea în emisiunile mele că este foarte mulţumit pentru faptul că a reuşit să strecoare în ciclul de filme ale lui slujbe cu preoţi şi chiar figura Regelui Carol I.
Cu abilitate şi rafinament, Sergiu Nicolaescu a scăpat de muşcătura cenzurii în acel final senzaţional din filmul “Osânda”. Amza Pelea în rolul ţăranului năpăstuit urcă un deal cu o cruce mare pe umeri, iar gloanţele jandarmilor îi muşcă din trup. Ţăranul din “Osânda” îşi dă ultima suflare pe vârful dealului cu crucea de lemn pe umeri, iar Sergiu Nicolaescu a sugerat prin asta, într-un film din perioada comunistă, întâmplarea sfântă a Golgotei.
Concurs de stupidităţi
Cenzura comunistă se întrecea în stupidităţi, obligând scenariile filmelor să promoveze figuri de tineri comunişti doldora de calităţi, fără nici cel mai mic defect omenesc. Împopoţonate numai cu vorbe sforăitoare şi cu un munte de însuşiri pozitive, oamenii noi din scenariile aprobate de cenzură n-aveau nimic real, nimic uman în ei. Mircea Diaconu încerca să spargă această mâzgă idioată impusă de cenzură, presărând şi cu mici defecte eroii comunişti. Îşi dădea cu multă briantină pe părul ce părea nespălat, avea ticuri întâlnite în viaţă aşa că se mai umaniza personajul de lemn impus de cenzura comunistă.
Fronda lui Papaiani
Într-o emisiune de a mea, atât de popularul Sebastian Papaiani a povestit despre o frondă pusă la cale de el ca să dea cu tifla politrucilor de la cenzură. Juca într-un film în care el, fiul satului, se întorcea după licenţa luată la facultate să lucreze la SMT-ul din comuna natală. Scenariul prevedea să fie corect îmbrăcat, cu cravată neagră şi să se ducă la şeful CAP-ului, care de regulă mirosea a ceapă. Pentru a umaniza niţel rolul flăcăului cu diplomă întors în sat, Sebastian Papaiani, cu de la sine putere, şi-a smuls un nasture de la sacou şi şi-a prins haina cu un ac de siguranţă. La vizionarea finală, în faţa activiştilor comunişti unul dintre ei a observat nasturele lipsă şi a făcut semn să se oprească filmul. “Tovarăşul Papaiani n-are un nasture. Să se refilmeze scena, că vor zice capitaliştii că România Socialistă n-are fabrici de nasturi.” La care, cu umoru-i inegalabil, Papaiani a răspuns: “Tovarăşe, lăsaţi scena aşa fiindcă ne vor invidia capitaliştii că avem fabrici de ace de siguranţă, oricum cu tehnologie mai complicată decât cea de nasturi”. A fost o situaţie în care inteligenţa actorului a fentat severitatea obtuză a politrucilor.
Cum putea fi păcălită vigilenţa
Iată o altă metodă de “defectare” a satârului cenzurii. Erau vestite spectacolele din grădina de Vară de la Boema. Bucureştenii făceau coadă de cu noaptea pentru a vedea spectacolele de revistă în care străluceau Stela şi Arşinel. Cupletele scrise cu talent şi curaj de Puiu Maximilian, soţul Stelei, atacau de multe ori măsurile prosteşti ale regimului comunist, iar publicul gusta din plin această frondă din spectacolele de vară ale Teatrului “Tănase”. Înainte de premieră era vizionarea cu activiştii de partid, care trebuiau să dea avizul de premieră a spectacolului. Şi actorii au recurs la o viclenie deşteaptă. Când se apropiau replicile deocheate politic, către activiştii de partid porneau fetele frumoase cu tăvile cu cafea. La Grădina Boema pe jos era pietrişi şi scârţâiau tocurile fetelor cu cafeaua, astfel că treceau în neatenţie cuvintele de atac la regimul Ceauşescu, iar cenzorii nu le receptau. Până la urmă, unele opere valoroase au scăpat de foarfeca mai tocită a cenzurii în mâna unor şefi cu minte destupată, în timp ce, în alte situaţii au zburat cuvintele sub lovitura de satâr a unor politruci cu minte de bibilică.
