Goana după afine pe Valea Urii

Începând cu a doua jumătate a lunii iulie și până în septembrie, când se piaptănă ultimele tufe de afine din creștetul munților, pe izvoarele tributare Oltului, în sus, pe Valea Vladului, Călineștiului ori pe Valea Urii oamenii suie cu noaptea-n cap și mintea împuiată de calcule: „Câți copii avem, fă, cu noi? Doar trei? Dacă strânge fiecare câte zece kile pân’ diseară, mâine tot scot câteva milioane bune. Să umblați cu grijă, să nu le striviți, poate iau trei sute de mii pă kil’”. Rudarul, pântecos și soios, bâzâit de muște, iritat, își șterge transpirația de pe frunte cu palma pătată de zeama liliachie și parfumată a afinelor. „Ce să facem, muncim să luăm un ban, nu dăm în cap la nimeni”.

Tatonări

Repede apoi spre mine o privire de matematician: „Câte kile ziceți că vreți? Zece, douăzeci?” Mă evaluează atent, înciudat că nu reușește să-mi determine din prima statutul social. O pereche de bocanci, una de pantaloni scurți, un tricou și-o pălărie nu-s repere suficiente. Îi fixez la rândul meu, și pe rudarul-tată și pe rudarul-fiu. Demult nu mai fabrică linguri de lemn, funduri, ciubere și făcălețe - îmi spun în gând - și cu cât citesc mai bine palmele curate ca lacrima ale fiului, sunt convins că nici cu adunatul afinelor nu se ocupă. „Mulți își urcă fundu’-n jeep și-i dau bătaie până-n culmile Lotrului ori prin Șureanu. Nu prea se abat pe aici, prin părțile noastre, n-au curaj”, mă întărâtă Cârnu, un drăcușor de țăran din satul lipit de Câinenii Mari, Robești, în vreme ce mâna-i fixează zările îndepărtate ale Făgărașilor. 

Mâini în față, mâini la spate

Din privirile marțiale pe care cârnul le îndreaptă către liota ce se înghesuie într-o mașină de teren prăpădită, cu numere de Germania, se întrupează acuzații belicoase: „Da’ nu merg acolo să adune, ce-s proști? Ăștia se împacă tare greu cu spinăritul. Nu fac decât să cumpere pe loc, cu banu’ jos, afinele pe care le adună alți amărâți. Vai de capu’ lor, că nu se dau jos din munte decât la toamnă, acolo dorm, acolo mâncă, se spală prin pâraie, umblă cu ursoaia prin zmeurișuri… Și cei mai mulți sunt copii. Le pune pieptănu’-n mână și dă-i și trage la afine”. Rudarii tată-fiu jură (și înjură) cu mâna la piept că ei nu fac speculă cu afine: „Conașule, uită-te la mâinile mele, mâini muncite, stropite de cerneală!” - și omul îmi flutură-n față un eventai cărnos din nouă degete. În aceeași secundă, rușinat, puștiul creț își înoadă palmele la spate.

Scurtă lecție de capitalism 

„Până la urmă e treaba fiecăruia cum face banii, nu? Că doar nu vătămăm pă nimeni”, rostește împăciuitor rudarul-tată, cu sprâncenele întoarse spre cârn. „Da, bă, da’ le luați de sus, din culme, de la prăpădiții ăia, cu 10-15 lei și apoi le vindeți pe la pensiuni cu 25-30 de lei. Și vă mai și văitați ca niște babe de dimineață până-n sară”. „Și”?, a căzut replica rudarului. Chiar așa, și? Doar trăim în era digitalizării, a capitalismului, a multiculturalismului... Gâlceava muntenilor se estompează în răcoarea văii avântate spre vârfurile Ștefleștiului. Nu mai prind în ureche decât zvonuri fărâmițate de frustrări și ocări: „Io am venit special tocmai din Germania, cu toată familia, doar să nu ratez sezonul la afine și la mănătărci. Du-te și tu, fă bani la bavarezi, apoi vino ici și cumpără afinele amărăștenilor. Cin’ te oprește?”. Blestemele calcinate ale Cârnului îmi ajung, stins, în obraz: „’Irați ai boalii să fiți de unși în rele, ce vă mai nărăviți la nemuncă!”.       

Afine, de la A la Z

Rudarul-tată schițează seara, imediat cum a coborât de pe Valea Urii înapoi în Câinenii Mari, un bilanț rotund: „Avem în jur de 60-65 de kilograme de afunie. Dacă le dăm cu 25 de lei...”. „Da’ ați adunat, nu glumă!”, nu-mi pot reține săgeata. „Adunat, neadunat, atâtea am coborât din munte. Acum trebuie să le dăm drumul pe scoc, să le curățăm de frunze, că doar nu le-om vinde așa!”. Mâinile-cârnăciori răsfiră câțiva pumni de bobițe negre, lucioase, aromate. Ultimul se desface cu țârâita deasupra buzelor groase: „Mmmm, îs gustoase. 30 iau pă ele!”.

Pieptănul-făraș

Culesul și separarea fructelor de frunze nu-i floare la ureche. Afinele se strâng cel mai repede și mai eficient cu o unealtă asemănătoare unui făraș ce are în față dinți deși și ascuțiți. Oamenii locului o numesc „pieptăne”. După recoltare, fructele sunt rostogolite, în pantă, pe un jgheab din lemn. Așa se aleg afinele de „brădiș”. „Io mai știu o metodă”, sare, isteț, Cârnu. S-auzim. „Iei afinele, le pui într-un vas mare plin cu apă, apoi scufunzi mâinile înăuntru. Când le scoți, frunzele se prind de brațe, așa scapi de ele. Mâinile de bărbat sunt cele mai bune, că-s păroase”. Ultima remarcă mă face să revin pur și simplu cu gândul la scocul rudarului. 

Moșul nebun, caprele și pompierii

În pripa serii de vară, pe Valea Urii, fir subțire ce taie prin mijloc inima Câinenilor Mari, coboară vuiet și larmă de glasuri indignate: „Cum s-o fi strecurat măgăoaia pe uliță-n sus? Ce-o căta coló? A blocat tot drumu’, nu-i loc de întors. Da’ ce-a luat, fă, foc, că nu iese fum de nicăiri?!”. Vânzoleala și tulburarea muntenilor în picioarele cărora se împleticesc copii oacheși se risipesc odată cu glasul gros al unui bărbat îmbrăcat din cap până-n picioare în haine roșii: „Hai, faceți cale întoarsă, lăsați-ne să ne facem treaba, ce Dumnezeu!”.

Chiparosul cu coarne-n cârcă

„Măgăoaia”, tot roșie, e o mașină de pompieri, iar motivul prezenței ei pe îngusta Vale a Urii, e aiuritor: „Moșu’ nebun a sunat la 112, să se plângă că i-au rămas trei capre blocate coló pe stânci. Uite-le, na, nu le auzi cum zbiară? De parcă n-ar fi capre, să sară în pârău. Și ia, uite, fă, chiparosu’ ăsta frumos de băiat trebe să urce acu’ pă scară, să-i poarte moșului caprele în spinare”. Țignalul femeii răzbate prin perdeaua de molizi, plutește preț de o fracțiune de secundă peste sat, apoi e înghițit de claxonul exasperant al unui camion ce dă să țâșnească din coloană în jos, spre Vâlcea, pe Via Carolina, la întâlnirea cu destinul.

Sfat de la doftoroaia

O babă numai dinți sparți ițiți deasupra unei bărbii de pergament a prins din zbor miezul discuției despre afine: „Ascultați la doftoroaia, afenele îs leac bun împotriva cufurelii, te strânge la stomac, da’ ajută și creieru’, judeci mai limpede și mai iute de guști în fiecare zi un pumn de afene. E leac bun și pentru dinți, îi întărește în gingie, îi albește”. N-ai zice, privind la babă…

25-30 de lei este prețul unui kilogram de afine adunate din Munții Lotrului și vândute în satele de pe Valea Oltului

Câți copii, avem, fă, cu noi? Doar trei? Dacă strânge fiecare câte zece kile pân’ diseară, mâine tot scot câteva milioane bune. Să umblați cu grijă, să nu le striviți, poate iau trei sute de mii pă kil”, culegător de afine din Câinenii Mari

Da’ nu merg acolo să adune, ce-s proști? Ăștia se împacă tare greu cu spinăritul. Ei nu fac decât să cumpere pe loc, cu banu’ jos, afinele pe care le adună alți amărâți”, Cârnu, muntean din Robești, Vâlcea

Afinele se strâng cel mai repede și mai eficient cu o unealtă asemănătoare unui făraș ce are în față dinți deși și ascuțiți. Oamenii locului o numesc „pieptăne”

Vai de capu’ lor, că nu se dau jos din munte decât la toamnă, acolo dorm, acolo mâncă, se spală prin pâraie, umblă cu ursoaia prin zmeurișuri…”, Cârnu, muntean din Robești, Vâlcea

››› Vezi galeria foto ‹‹‹