Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Aici nu este un loc pentru refugiați, este un lagăr. O închisoare pentru palestinieni. În ultimii douăzeci de ani, 257 de copii au fost uciși în acest spațiu”. Awad este unul dintre bătrânii din Aida Camp: a văzut cum s-a umplut peticul de teren cu case și cu oameni. Au venit de prin Jaffa, Ierusalim, Haifa - „la început erau vreo 4.000 de oameni, acum, cu ce se întâmplă în Gaza, suntem vreo 8.000-9.000 pe nici un kilometru pătrat”. Awad a simțit cum tabără e apăsată de sărăcie. Nici apă nu exista prin ’70. „Era rău, pe stradă curgeau urină și fecale. Ca un râu. Nu exista canalizare. Nici acum nu e cu mult mai bine”. Pe urmă, Awad a văzut cum fiul său e împușcat. Băiatul a participat la intifadă - revolta palestinienilor, la începutul anilor 2000, împotriva israelienilor - a vrut să atace un echipaj militar israelian cu o incendiară. Rafalele l-au pus la pământ, a fost înmormântat cu steagul Palestinei pe coșciug. Awad vorbește lipit de chipul copilului: e rezemat de peretele unei case pe care a fost desenat cu negru portretul martirului. Așa li se spune celor împușcați de trupele israeliene. De altfel, știi că ai intrat în tabăra de refugiați după trei semne: după zidurile caselor ce sunt tapetate cu imagini ale martirilor în afișe sau graffiti, după simbolul zonei - o cheie - pus, mare, ca un monument, la intrarea în tabără și după desimea sârmei ghimpate de pe zidul înalt care desparte tabăra de teritoriul israelian.
Aida Camp a fost înființată în 1950 de către UNRWA - agenție a Națiunilor Unite care se ocupă de ajutorarea refugiaților palestinieni. Este una din principalele tabere de refugiați, astfel, s-a decis ridicarea acesteia, cumva, în inima Cisiordaniei, lângă Betleem, aproape de șoseaua ce leagă Ierusalim de Hebron. Prima dată, pe bucata de teren au fost puse corturi. Apoi, s-au ridicat case care au crescut în înălțime o dată cu numărul refugiaților. Pe urmă, în jurul taberei a crescut zidul construit de Israel pentru a delimita teritoriile palestiniene. Zidul este din dale groase, lung de kilometri și înalt, pe unele porțiuni, cât o clădire cam de trei etaje. Greu vezi orizontul, sare în ochi doar cenușiul betonului.
Puțini pot să intre în Aida Camp, mai ales după declanșarea luptelor din Gaza. De când a început haosul în cealaltă parte de Palestină, în tabăra de refugiați intră, cel mai adesea, trupe de soldați israelieni. Riscul cel mai mare în această zonă este să fii prins între pietre și gloanțe. Așa au murit cei mai mulți dintre copiii din Aida.
„Noi nu suntem Hamas!”
Când mergi dinspre Ierusalim spre Aida Camp, prima dată trebuie să treci prin punctul de control al zidului ce desparte Israel de Cisiordania. Înainte forfotea de lume, acum e pustiu. Autobuzul care ajunge aici din partea de est a Ierusalimului oprește într-o tăcere grea. Printre munți, înspre localitățile israeliene se vede activitate: unii construiesc, magazinele sunt deschise, e colcăială de mașini pe autostradă. Punctul de control este parte din zidul care închide Cisiordania - e un tunel îngust, presărat cu camere de luat vederi. Nu sunt militari, ciudat, uniformele verzi supraveghează de sus, din pichetele blindate. Punctul de control spre Betleem e deschis doar pe un sens: spre Cisiordania. De când cu războiul din Gaza, puțini palestinieni au mai reușit să iasă din zonă. Lucru rău, căci mulți munceau pe la Ierusalim sau mai departe. Cum s-a instituit acest tip de carantină, oamenii nu mai au bani. Nici turiști nu mai sunt, e jale. Din autobuz coboară doar patru inși. Nu e niciun străin, războiul a alungat lumea. Nici pelerinii nu se mai încumetă să meargă la locul nașterii lui Iisus Hristos.
Când ieși pe partea cealaltă a zidului dai de ceea ce înseamnă acum Palestina: zeci de oameni care cer de lucru sau ajutor. Alții care nu au cui să vândă cele două-trei lucruri, aduse de acasă, considerate prețioase: haine, podoabe sau casetofoane vechi. Deși le dau pe nimic, nu e nimeni să cumpere. Străzile sunt murdare, prăfuite, căldura naște iz.
Unul dintre taximetriști izbucnește: „Prietene, hai să îți explic. Acesta este zidul de separare dintre Israel și Palestina. În 2002, israelienii au început să-l construiască. Privește, până în muntele ăla se duce, e o lungime de vreo 10 kilometri. Este ca o mare pușcărie pentru noi. Nu avem voie să ieșim de aici. Uite, de aici, din Betleem și până în Ierusalim, sunt maximum opt kilometri. Iar eu nu pot să mă duc să mă rog la Al Aqsa (importanta moschee din Cetatea Sfântă - n.n). Israelienilor nu le place ca palestinienii să iasă de aici. Eu am 42 de ani și am fost la Ierusalim doar pentru Ramadan. În rest, dacă vreau să merg, le spun unde mă duc: că merg să mă rog. Și am la dispoziție câteva ore, dacă mă lasă. Mi se dă, de exemplu, timp: de la ora 11, la ora 16. Dacă nu sunt înapoi înainte de 16, sunt mari probleme. Soldații mă vor căuta, în Ierusalim sau alte părți, și dacă mă vor găsi, mă vor duce direct la închisoare. Fără întrebări, fără acuzații”. Omul e atât de supărat că își spune povestea chiar sub un pichet de gardă israelian, pe care se văd ciorchini de camere de supraveghere.
Te uiți la el, vezi tricoul ponosit și o șapcă albă devenită galbenă de la atâta purtare. E neras, își trece mâna peste față, ca și cum ar vrea să-și alunge amestecul de ură și frică, șuieră greu: „Fiica mea… tatăl meu... ne-au terminat, nu mai suportăm asta” - omul se bâlbâie de cât e de nervos - „Nu știm: dacă ieșim din casă, oare ne mai întoarcem? Nu mai avem cu ce să trăim. Îmi crapă capul, nu mai pot!”. Te uiți atent, nu pare să mintă. Chiar e mânios, a ajuns în punctul în care ar pune mâna pe o piatră să arunce spre pichetul cu soldați de deasupra: „Nu mă mai interesează, asta nu e viață!”. „De pe data de 7 octombrie totul s-a schimbat. Știi, în Gaza, acolo, acum, e și mai rău: 25.000 de femei și 4.000 de copii au fost omorâți de soldați. Erau de la Hamas? Nu! Noi suntem de la Hamas? Nu! Dar și noi suntem condamnați. La sărăcie și înfometare”.
O cheie în sârma ghimpată
Drumul de la punctul de control israelian și până la tabăra de refugiați trece doar prin umbra barierei de beton. Într-un loc, Banksy a transformat zidul în operă de artă. Apăruse și un hotel aproape, venea lumea să admire. Acum e în faliment. La fel și o stație de benzină. A mai rămas lângă pompe un afiș mare cu chipul unei jurnaliste palestiniene. Decedată recent, tot împușcată. Apropierea Aida Camp pare sinistră - drumul se oprește în zidul-graniță. Aici e mai înalt și în multe puncte este negru de funingine. Semn că sticle incendiare au bubuit acolo. Pichetele au „perdele” de sârmă ghimpată și grilaje. Camerele de luat vederi nu ratează niciun colțișor, iar des, pe stâlpi, se rotesc niște dispozitive. Ți se spune că sunt detectoare faciale, „văd” și noaptea, au și laser.
Sub ele începe tabăra de refugiați: între două case mai înalte a fost construit un fel de arc deasupra căruia este o cheie. Cheia reprezintă ideea refugiaților de a se întoarce în casele de unde au plecat. „Ei speră. Că sunt de prin Jaffa, de prin Haifa, ei se gândesc că o să meargă înapoi. Și bătrânii care au plecat de zeci de ani mai au cheia de la casă în buzunar. Sau pusă la loc de cinste în apartamentele în care se înghesuie aici. De ce au plecat? Cum să mă întrebi asta? Au fost dați afară de israelieni”, spune Hamad. Pe urmă scrâșnește: „Noi nu ne lăsăm. Noi nu ne predăm. Noi o să ne întoarcem! Indiferent cum!”.
„Trăim sub țeava automatelor”
Aida Camp este ca un ghetou unde nu este mizerie, dar sărăcia e mult mai mare. Strânse una în cealaltă, casele sunt vechi, drumurile sunt ca niște ulițe: înguste și prost pavate. Soarele nu bate, razele n-au pe unde să pătrundă, pe jos se mai vede urmă de scursură. „E de la canalizare”, zice Awad. Oamenii au haine sărăcăcioase, dar curate, nu vezi bijuterii sau accesorii de fițe. Din cauza îngustimii locului, pare că pe străzi sunt mulțimi de oameni. Din strada principală - pe care un autoturism mediu abia încape - se desprind mici ulițe unde îți e frică să intri. De altfel, în Aida Camp este o zonă cu risc ridicat: poți fi înjunghiat dacă ești confundat cu un israelian sau poți fi gazat sau împușcat din greșeală în timpul incursiunilor soldaților israelieni în tabără.
O bătrână se uită urât, Awad lovește aparatul de fotografiat: „Nu ai voie să faci poze femeilor”. De peste tot - pe stradă, după colț de casă, de după perdele sau după vitrina unui magazin - perechi de ochi ne însoțesc. O poartă se deschide, dă să iasă o fată: încremenește, pare că urletul de groază i s-a blocat în gâtlej. Se întoarce, izbește ușa și fuge în casă. „A crezut altceva. Aici, orice străin poate fi un potențial pericol - militari sau ofițeri israelieni care adună informații pentru următoarea țintă”, explică Hamad. În pantaloni și cămașă negre, Hamad trăiește în Aida Camp de mai bine de zece ani. Spune că numărul refugiaților a trecut, de curând, de 8.000 de suflete. „Nu știu, poate suntem 9.000, în ultima perioadă am mai crescut ca număr. Cum am ajuns aici? Israelienii au hotărât să-și facă localitățile lor acolo unde locuiam noi. Ne-au scos din case, ne-au trimis aici. Alții au plecat de bunăvoie după ce nu au mai putut să trăiască în mijlocul lor. Altora li s-au dărâmat casele. Și toți am ajuns în lagărul ăsta, unde trăim de pe azi pe mâine, sub țeava automatelor”, povestește Hamad privind spre bucată de cer ascunsă de acoperișuri - „tabăra asta e pe nici un kilometru pătrat. Nu avem medic, școală abia acum s-a făcut. Este înghesuială de case, iar oamenii stau în condiții grele. Uite, Awad e profesor. Are cinci copii. Și mai stă și cu altă familie. Înainte, prin ’60, la Aida erau doar corturi. Pe urmă s-au construit locuințele astea. Dar ni s-a dat voie să construim doar în sus. Nu e loc. Așa am ajuns de nu vezi cerul. Acum un an-doi a venit un artist care sculpta Luna. A sculptat una și aici. S-au strâns copiii să vadă cum arată. Căci greu o văd de printre case”.
Gloanțe și martiri
Într-o parte a cartierului, mai la înălțime, zidul gros este întrerupt de o poartă blindată. De partea cealaltă, pe teritoriul israelian se află o unitate militară. Pe aici intră, cam de două ori pe săptămână, trupe. „Fac razie, nu au niciun motiv, sunt brutali. Vin doar noapte și arestează fără nicio acuzație. Au luat și copii. Este adevărat, aici nu e ca la Tulkarem (o altă tabără de refugiați din Cisiordania) unde, de curând, au omorât 14 oameni într-un singur raid. Dar în noiembrie au împușcat un adolescent și aici”, povestesc oamenii. Un bătrân, întinde mâna slabă - turuie ceva în arabă și scutură un telefon spre cei ce vorbesc în engleză. Vrea să arate o filmare, e o incursiune a militarilor în Aida Camp. Se vede întuneric spart de lumina chioară a străzii. Soldații sunt cu armele în cumpănă, pregătiți să deschidă focul. Se aud țipete și ordine scurte care sparg liniștea de mormânt a coloniei. Refugiații nu au voie să iasă din case. Fasciculul verde din cătarea unui automat mătură ferestre. Bătrânul mai zice ceva și schimbă filmarea - e una de prin 2015. Este zi, se văd trei soldați care se retrag cu spatele către poarta cea mare și cu fața către niște oameni care protestează. Soldații israelieni făcuseră o arestare: un copil de nici 10 ani.
Awad ascultă poveștile vecinilor și dă cu tristețe din cap. Nu vrea să povestească despre copilul lui - de la el i-au mai rămas câteva lucruri și pictura de pe zidul de care se sprijină. Arată spre alte două case, la doi pași: pe fiecare sunt puse fotografii mari ale unor adolescenți. Printre ultimii împușcați în „lagăr”. Vizavi de chipul fiului lui Awad este un afiș A4 cu un alt martir - e vechi, are ani buni de când a fost lipit. Cel din afiș însă ține un AKM în mână. Pe un zid, chiar sub o mitralieră cu control de la distanță, e o listă lungă de nume. Sunt copiii care au murit aici. Apoi, pe o altă bucată de zid a fost zugrăvită altă listă, mai lungă: sunt oamenii care au fost răpuși de gloanțe în Aida Camp în timpul ciocnirilor care au avut loc aici de-a lungul vremii. Mai înapoi încep desene mari, războinice: rebeli care aruncă cu pietre în soldați cu steaua lui David ca însemn, sau cu arme în mână, sau cu pumni ridicați. Sunt droaie de slogane înșirate în arabă și un mesaj mare în engleză: „We will win!”.
„Dacă îi întrebi pe israelieni de ce i-au omorât pe cei din Tulkarem sau pe cei de aici nu ai vreun răspuns. Viața unui palestinian în zilele astea e o monedă devalorizată”, spune Awad. Ceilalți comentează că și-au pierdut speranța: „Ce face Autoritatea Palestiniană pentru noi? Nimic! Hamas, Fatah? La fel. Lumea nu mai crede în nimeni”.
Închisoarea în care mor visurile
Școala refugiaților este nouă, construită din bani veniți ca ajutoare. E în stilul coloniei, construită mai mult pe înalt. Pe ușă este pus un afiș care înștiințează că accesul cu arme este interzis - lucru care îi face pe refugiați să râdă. Vizavi, unul vinde cafea. Doi bănuți, șekeli, lucesc în soare - e câștigul de peste zi. Mai departe, în lungul străzii prăfuite, nu sunt decât pereți cu martiri. Din fotografii vechi și noi te privesc oameni - cei mai mulți tineri - care au murit împușcați sau prin închisori. Între două portrete este o magherniță. Vecin cu o casă mai degrabă prăbușită, deasupra cărei sunt încurcate sute de fire ce coboară de la antenele tv, magazinul e ca un fel de dugheană cu de toate din care nimeni nu alege. „Puțini au din ce să trăiască, cumpărăturile se fac pe condică. Oamenii iau, când fac rost de bani, plătesc”, spune proprietarul. Un vecin mângâie o pisică ce miroase sticlele cu apă îmbuteliată - produs esențial, mai ales că aici, des, se joacă cineva cu furnizarea apei potabile: „Cine ne oprește apa? Cine ar putea?”, vorbește omul în limba sa. Apoi continuă: „Înainte de Gaza, mai ieșeam, mai puteam să muncim. Acum este ca o închisoare în care visurile noastre mor în fiecare zi”.
Un salariu în Aida Camp este ca o comoară, chiar dacă înseamnă jumătate din banii cuveniți în mod normal. De exemplu, salariul unui profesor în Palestina este de vreo 4.000 de șekeli. În Aida, se ridică la 2.000. Cine are vreo rudă cu permis israelian de muncă l-a prins pe Allah de picior - asta înseamnă că poate avea șansa să câștige mai mult decât în zona coloniei.
La casa cu numărul 3 - scris cu cărbune pe fațada care se năruie - e o altă prăvălie. Într-un oraș normal ar părea un fel de depozit de deșeuri. Aici este un magazin căutat: sunt lucruri la mâna a treia, ieftine. O femeie se târguiește pentru un filtru de cafea, prețurile sunt la mica înțelegere. Sunt și haine, și jucării. În tabăra refugiaților lucrurile pentru micuți nu prea se vând: „Mai întâi trebuie să le asigurăm hrana”. Din spatele magherniței, patronul ascultă la un difuzor chemarea muezinului la rugăciune. Mulți și-ar dori să aibă locuri de rugăciune în tabără.
Peste acoperișuri, de la ultimul etaj se văd moscheile din Betleem. „Nici acolo nu e bine. Zilele trecute au intrat israelienii și acolo. I-au bătut pe polițiștii arabi. Dar nu se compară cu ce este aici - în Aida, militarii au dat de atât de multe ori cu gaze lacrimogene că am auzit că e o facultate în America ce a făcut studii aici despre efectul gazului asupra corpului uman”, spune patronul magazinului cu trențe, un tip mare, pe care nu-l încape un tricou parcă luat din marfa pe care o vinde.
Dinspre dreapta, departe de tabără, sună un clopot în pustietatea din jurul Bisericii Nașterii Domnului. Mai sunt acolo doar vânzătorii de suveniruri care rămân cu gura căscată dacă văd vreun turist. Mai jos un pic, lângă panoul cu „I love Bethleem”, niște copii ies de la o școală; sunt îmbrăcați frumos, curat, cu ghiozdane. „Sunt la o școală privată. Au bani, sunt copiii arabilor creștini care au reușit să se mute în Canada sau în Europa. Ei au bani”, este explicația. În stânga lagărului e tăcere - acolo, după zidul cel înalt, sunt soldați. „Trebuie să apară, n-au mai venit de trei nopți”, se gândește „Patronul”. Tot pe aceeași direcție au apărut două sate evreiești: „Acolo tot Palestina era odată”.
Patronul află de România - „Ooo, România? Am fost acolo prin 2000. Ce viață frumoasă aveți”, zâmbește omul.
