Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acum un an şi jumătate un profesor universitar alături de doctorandul său au parcurs Dunărea în caiac parcurgând 2600 de kilometri în 29 de zile. Un record românesc băgat prea puţin în seamă la acea vreme. Însă cheia acestei inedite încercări a fost descoperită mai târziu: cei doi universitari, pe lângă performanţa deosebită, au reuşit să-şi depăşească propriile limite, alcătuind o echipă. Înarmaţi cu padele şi adăpostiţi în caiace au traversat Europa de la un capăt la altul, pe apă, urmând un traseu inaugurat de europeni în 1956. Cu mari eforturi, au trecut de 15 baraje şi au parcurs 2600 de kilometri pe întregul curs al Dunării în mai puţin de o lună. Au plecat pe 26 iulie din Ulm (Germania) şi au ajuns pe 24 august în Deltă, pe braţul Sfântu Gheorghe. Un adevărat record românesc, având în vedere că cea mai mare distanţă străbătută până atunci era de 2516 km în 60 de zile. “Suntem al patrulea şi al cincilea dintre români care am parcurs această distanţă în istoria ţării. Înainte de 1989 nu era voie să mergi dincolo de teritoriul României, trebuia să ai aprobări, iar după 1990 doar trei conaţionali au mai trecut de această încercare, însă cu rezultate inferioare nouă”, a spus conf. dr. Marin Chiriazi. Profesorul ieşean, alături de studentul său (având jumătate din vârsta sa) - masterandul Alin Vorniceanu, au format echipa cutezătorilor români ce s-au luptat cu valurile Dunării. Pentru Vorniceanu se poate spune că a fost examenul vieţii, mai greu chiar decât cel de masterat. “În unele locuri era atât de greu de vâslit încât aveam impresia că apa nu mai curge deloc şi că noi ne deplasăm de fapt pe o uriaşă suprafaţă de şmirghel”, povestea Chiriazi, mulţumit de evoluţia studentului său despre care a spus că este un tânăr cu calităţi fizice deosebite, devotat, bun executant, despre care a avut numai cuvinte de laudă. Purtând echipamente speciale, cei doi au îndeplinit nu numai un obiectiv turistic, cât şi unul de cercetare, realizând observaţii privitoare la modificarea unor parametri somatici, fiziologici şi psihologici ai organismului în situaţii deosebite. Echipajul a ţinut şi un jurnal de bord în care au trecut tot ce se putea trece: de la trecerile prin porţiunile periculoase de apă, până la luptele cu ţânţarii, nisipul şi foamea, atunci când merindele se aflau pe sponci. De altfel s-au şi cântărit şi şi-au luat glicemia între anumite repere ale drumului. “În plus faţă de efortul fizic, a trebuit să purtăm şi senzori de monitorizare a frecvenţei cardiace şi câte 15-20 de ore pe zi. După ce stai o zi întreagă într-o anumită poziţie şi vâsleşti cu mici pauze, la două-trei ore simţi disconfortul şi de la un simplu fir de nisip ce ţi-a intrat acolo unde nu trebuie”. Membrii echipajul şi-au amintit că datorită corpului greu încercat îşi făceau foarte uşor julituri la mâini şi la coapse - doar prin simple atingeri cu suprafeţe foarte fine.
Au calculat: de aproximativ un milion de ori au dat fiecare din vâsle pentru a parcurge cei 2600 de kilometri
Încercarea lor cea mare a fost aceea de testare a voinţei şi capacităţilor proprii. “Momente grele au fost pe tot parcursul traseului, în special în zonele abrupte, unde se formau valuri şi existau şi curenţi puternici în apă”. Au calculat că pentru 100 de metri parcurşi “vânturau” apa cu padela şi de 40 de ori. La cei 2600 de kilometri parcurşi, reiese că au băgat padela în Dunăre de cel puţin…un milion de ori fiecare pe toată durata expediţiei. Însă uneori şi de mai multe ori, pentru că era foarte dificil din cauza curenţilor ce se formau la trecerea barajelor. Erau valuri mari care puteau să îi răstoarne cu tot cu caiace. “Aveam uneori vânt deosebit de puternic din faţă. Trăgeam şi câte 12 ore la padelă, de cele mai multe ori mâncam în caiac. În primul rând efortul cardio-vascular a fost unul deosebit”. Însă condiţia fizică a celor doi a fost una deosebită. “Parametrii fizici ai celor doi au fost excelenţi”, a spus medicul care i-a verificat înainte şi după expediţie.
Negociere cu natura, nu şi cu barierele psihologice pe care le-au avut de trecut
Deseori natura le trasa drumul spre casă. “Era necesar uneori să ne deplasăm mai aproape de mal, altădată prin vâltori de apă. Dacă cu natura puteam negocia, cu factorii psihologici, nu”. Vâsleau câte trei ore neîntrerupt, după care se opreau, se ştergeau de transpiraţie, apoi porneau din nou la drum. “Ne-au pişcat ţânţarii, tăunii, urzicile”, pentru că noaptea se opreau pe mal, îşi întindeau corturile şi-şi preparau câte o supă caldă, apoi încercau să se odihnească. Au campat în fel de fel de locuri, unele periculoase, cel puţin din punctul de vedere al roiurilor de ţânţari şi ai caniculei înăbuşitoare care i-au luat în primire în special când au intrat pe teritoriul românesc al Dunării. “La început am făcut febră musculară de la atâta efort, dar după aceea organismul s-a obişnuit…Aveam tot timpul dureri mari la articulaţii, în special la braţe şi umeri”. Profesorul Chiriazi s-a bucurat că a trecut prin localităţile de care auzise cândva doar de la buletinul de la radio care indica “cotele apelor Dunării”. “Vukovar, soasant santimetăr”, auzise el repetat de nenumărate ori în tinereţe. Iată că a reuşit să vadă şi Vukovarul de pe teritoriul fostei Iugoslavii. Peisaje de vis. De fapt, asta a fost şi răsplata efortului lor deosebit depus. Au trecut prin locuri extraordinare din punct de vedere goegrafic, turistic. De aceea poate, în ciuda traseului pe alocuri foarte dificil, prin aceste locuri trec turiştii europeni cu familia, unii aflaţi chiar la vârsta a treia. Au numai cuvinte de laudă pentru teritoriul german al malului Dunării. “Aveau din 100 în 100 de metri inscripţii privitoare la adâncime şi alte informaţii vizibile şi pe timp de noapte, fluorescente, iar iarba era proaspăt cosită în aceste locuri. Nemţii aveau ecluze atât pentru barje, cât şi pentru bărci şi caiace. Iar pe malul fluviului există o splendidă pistă de bicicletă.
Sportul naţional la marginea Dunării: la nemţi e ciclismul, la români, făcutul grătarelor pe ritm de manea
Dacă pe malul statelor dezvoltate ale Europei totul era bine pus la punct, dincoace balcanismul izvora la tot locul. Erau zăriţi de românii aflaţi pe mal care stăteau la câte un grătar, cu o manea izvorând de aproape. Unii îi invitau la un prânz cald cu bucatele scoase de pe jar, alţii îi luau pur şi simplu la înjurături. Dar cei mai mulţi însă îi încurajau. “Unii ne invitau la masă, alţii strigau la noi tot felul de măscări, deh, ca românul”. La barajul de la Porţile de Fier au avut parte de o experienţă inedită. Au trebuit să treacă cu caiacele în spinare prin tunelul de cale ferată, circa 250 de metri. Le-au legat cu nişte frânghii în cârcă, fiecare caiac aşa încărcat avea 40 de kilograme, cam cât o muiere ceva mai slabă. Foarte greu a fost. De la efortul fizic şi căldură, se deshidratau, aşa că trebuiau să facă pauze de hidratare în care era binevenit şi un aport caloric adecvat. “Ne-am raţionalizat mâncarea. La patru zile trebuia să ne facem aprovizionarea din localităţile pe care ştiam că le vom întâlni. Mâncam în special sendviciuri cu şuncă, cu salam. Mai aveam cu noi supe instant, lapte praf cu cereale, pentru atunci când poposeam pe mal”. Însă cele mai greu de trecut au fost evident obstacolele. Cel mai dificil a fost în Ungaria unde a trebuit să cărăm caiacele încărcate la circa 50 de metri de mal. Atunci a fost Alin cel mai nervos. “Eu îmi propun ca odată plecat la drum să suport şi consecinţele, motiv pentru care mă calmam. Şi la Porţile de Fier a fost greu, dar n-am nimic de reproşat naturii. După cinci zile de la intrarea în ţară, pe la Corabia, Olteniţa am simţit canicula care ne moleaşea, de aceea ne doream ploaie. Era un efort psihic în plus, vâsleam în media 11 ore pe zi. În unele zile parcurgeau câteva zeci de kilometri, în altele mai bine de 100. Antrenamentul din România consta mai mult în mersul pe bicicletă. De aceea s-au şi mirat austriecii şi nemţii cum de s-au încumetau la drum nu nişte români de la Dunăre, ci unii de departe de malul fluviului, tocmai din Moldova. Pauze luau la prânz, când înfulecau câte o tartină. Doar de două-trei ori au mâncat pe mal. Treceau pe lângă vapoare în care oamenii erau lipsiţi de scrupule. Cele două caiace erau ca nişe jaloane pentru bogaţii cu iahturi. Erau curenţi de aer care făceau valuri. Se uitau cu milă după ei să vadă dacă nu i-au răsturnat în urma lor din cauza valurilor stârnite de ambarcaţiune. Se distrau că nu s-au dus la fund în timp ce îşi vedeau de drum. Dacă în Germania sportul naţional pe malul Dunării este ciclismul, la noi, aşa cum am spus, rămâne făcutul grătarului. Profesorul Chiriazi a concluzionat că scopul expediţiei a fost acela de a a se cunoaşte cât mai bine în primul rând pe ei. “Am studiat şi adaptarea sistemelor imunitar, muscular, articular, psihologic la un astfel de efort”. Îşi aminteşte că toată ziua avea de notat câte ceva. “Scriam în jurnalul de bord şi la ce ne gândeam în ziua respectivă, discuţiile avute. Cea mai fierbinte noapte a fost una despre care nu pot să detaliez, însă cel mai periculos am trăit atunci când eram aproape de mal şi s-a stârnit deodată o furtună, dar am tras repede la mal întrucât era şi seară…După o astfel de grea încercare te simţi gol”. Cutezătorul profesor Chiriazi şi studentul său au ajuns după 29 de zile de efort constant şi după ce au trecut prin zeci de încercări şi peripeţii la capătul expediţiei, dincolo de kilometrul zero al expediţiei, Sulina, la Sfântul Gheorghe, teferi şi nevătămăţi. Însă îmbogăţiţi cu o frumoasă experienţă de viaţă. Amintiri pe care nu le vor uita niciodată, având de acum ce să le povestească nepoţilor.
Citește pe Antena3.ro
