Briliante în mizerie. Campionii României crescuţi din ruine

Cine sunt sportivii care au cucerit aurul mondial, antrenându-se în rugină şi-n sărăcie. “Uneori, diferenţa între performanţă şi sport stă doar în ce-şi permite fiecare să mănânce” - Dănuţ Enuţă, antrenor emerit

Un abur greu de mucegai plutea în mica sală de culturism şi fitness de lângă Lia Manoliu. În seara aia geroasă de iarnă înăuntru îţi clănţăneau dinţii ca afară. Căci sala de sport e o dărâmătură ce-şi aşteaptă demolarea de ani de zile, să facă loc unei construcţii moderne. Aşa i-am găsit acolo pe campionii României premiaţi la mondiale şi la europene – tineri perfecţi la trup, trudind pe nişte zdrenţe de bănci, trăgând de-un helcometru ruginit, urlând de durerea celor 200 de kile urcate-n spinare. Lac de năduşeală, dar cu ochii sticlind de ambiţia de a mai aduce României încă o medalie. Aşteptându-şi fiecare rândul la aparate, gravi, fără să-şi vorbească, fără să se privească. Cu totul, 20 de fete şi băieţi ireal sculptaţi, strecurându-se pe lângă pereţii sparţi, atenţi să nu se tulbure unii pe alţii, să nu se stânjenească. Campioni, juniori, începători şi aspiranţi la grămadă.

Luxul imposibil de 1600 de lei
Par orbi la rugina de pe discuri, la mânerele cârpite cu benzi de plastic. Nu se plâng,  n-au timp de nazuri. Aparatele sunt piese de muzeu, au peste 20 de ani. Unele scârţâie, altele abia se ţin. “Sunt excelente! Nici nu ne trebuie mai mult”, ne şopteşte din vârful buzelor un culturist licean. Dar ştie şi el, ca şi colegii lui, că se mint singuri cu toţii, poate tocmai ca să-şi ţină sus psihicul la concursuri. De aia se antrenează iepureşte, cu ochii-n patru: un şurub vechi dacă pică din fierătania de aparat, distruge într-o secundă munca de-un an pentru campionate.

N-ar fi prea scumpe aparatele moderne, dar e foame mare în sport. O bancă nouă şi sigură ar costa între 1600 de lei şi 1000 de euro, un lux imposibil pentru club. Iar Federaţia de Culturism şi Fitness abia dacă are 700 de lei să plătească câteva luni pe an “supraalimentaţia” unui sportiv. Chiar şi aşa, nu se încrede să dea banii oricum, ci numai după ce sportivul a demonstrat că are valoare, adică după ce a câştigat câteva medalii la europene şi la mondiale. Până atunci, iese în lume la concursuri pe banii lui, ai părinţilor sau ai antrenorului. Şi toate sunt scumpe al dracu. O singură deplasare afară, cu tot cu taxe şi transport face mai bine de 1000 de euro. O sumă pentru care unii sportivi fac credit la bancă.

“O entorsă dacă faci, s-a dus dracu toată munca de cinci ani”
“Să ştiţi că sala asta, aşa amărâtă cum e, a dat 35 de medalii la mondiale, europene şi naţionale, la culturism şi la fitness. Din '99 şi până astăzi aici s-a făcut înaltă performanţă pentru România. Cum? Uite aşa, numai cu sportivi simpli şi modeşti pe care nu-i interesează luxul, ci munca. Că, să ştiţi, săracii sunt ăia care fac performanţă ca să scape de ghetou, vorba vine ghetou. V-aţi uitat în palmele copiilor noştri? Ce de bătături au! Bogaţii nu acceptă bătături. Ei vor palme netede şi frumoase. Ei n-au nevoie să se chinuie la gimnastică. N-au nevoie să tragă de fiare, să muncească la fitness sau la culturism, să aducă ţării medalii. Ei fac sporturi din astea uşoare, de plăcere, gen iahting, tenis, karting. Ei n-au nici o motivaţie să cucerească podiumuri”, ne zice, amărât, Dănuţ Enuţă, antrenor emerit şi arbitru internaţional.

Sala asta e casa lui din 1 martie 1999. De obicei şade lângă uşă la o măsuţă roasă, în veşnicul său trening, cu părul alb, cu ochelarii pe nas, cu ochi curioşi. Filmează din priviri fiecare mişcare a sportivilor, întinde urechea la fiecare zgomot. Un scrâşnet de fiare dacă aude, sare ca ars de la locul lui şi fuge să vadă ce s-a întâmplat. Nu carecumva să i se accidenteze vreunul. “O entorsă dacă faci, s-a dus dracu toată munca de cinci ani. Irina Muntean a făcut odată o entorsă şi a plecat cu glezna împachetată la concurs. A avut ea psihic tare, de a răzbit şi-a şi câştigat, dar nu toţi au psihicul ei”. Antrenorul vorbeşte cu o oarecare nepăsare, anume să ascundă cât e de mândru. Căci din ruina asta de încăpere el a sculptat-o pe strălucitoarea Irina Muntean, culturista care a cucerit 14 medalii la mondiale şi europene. Acum, ca un frumos blestem, marea campioană a României s-a întors tot în sărăcia de sală, să antreneze aici pui de culturişti, cot la cot cu maestrul Enuţă. Ar fi putut să lucreze în străinătate, în confort şi pe bani mulţi, dar cumva ar fi simţit că-şi trădează ţara. Şi pe ea însăşi.

Dănuţ Enuţă, antrenor emerit: 32 de ani de muncă, 35 de medalii, 1362 de lei leafă
Şi aşa, “fabrica” de culturişti de la Lia Manoliu continuă să producă şi astăzi aşi adevăraţi: anul trecut, frumoasa Ştefania Bia a ajuns vicecampioană mondială la fitness şi campioană absolută a României. În 2011 Costin Dumitru a cucerit bronzul la mondialele de culturism. Colegul Cristian Costescu a câştigat bronzul mondial şi cel european, iar în 2010 a fost şi vicecampion pe toată Europa. Corina Vişan, încă elevă, reuşeşte să se împartă între lecţiile de canto şi performanţa în fitness. Are bronz la europene, aur naţional la junioare şi locul patru la mondiale. Iar astea sunt numai câteva exemple.

După 32 de ani de antrenorat şi zeci de medalii aduse României, Dănuţ Enuţă are salariu de bază 1362 de lei. Afară, la concursuri, e gratulat şi aplaudat; în ţara lui e om simplu. Dimineaţa îşi lasă mama paralizată acasă, ia tramvaiul dimpreună cu puhoaiele din Rahova dar, când ajunge la sală şi dă ochii cu bobocii lui, se simte dintr-o dată cel mai bogat om din lume. Chiar mai bogat decât în rarele situaţii când Federaţia apucă să-l plătească cu câteva mii de lei pe campion. E doar unul, dar face cât patru: e şi antrenor, şi manager, şi nutriţionist şi maseur. Îi învaţă zilnic anatomie şi nutriţie pe toţi ai lui de la sală. “Ce te costă să-i înveţi, dacă tot sunt aici?”, zice. Şi le explică: “Varza se digeră cel mai uşor, dar simplul fapt că i-ai adăugat ulei o face să rămână trei ore în stomac. Prea mult. Un ou fiert e o sursă de energie şi de proteine extraordinară, însă acelaşi ou, dacă-l mânânci prăjit, îl distrugi pe jumătate”.

Foame şi înaltă performanţă. “Le-am tăiat din felia mea de pâine”
Ca să-şi sculpteze frumos muşchii, sportivii ar trebui să mănânce doar hrană bună, carne la grătar, salate şi tot soiul de energizante naturale. Lucruri fireşti pentru unii. Imposibile pentru alţii. “Mulţi suferă din cauza mâncării, credeţi că eu nu-i văd cum suferă? Să te naşti talentat şi cu potenţial şi să nu faci performanţă că n-ai ce mânca? Când am putut le-am tăiat din felia mea de pâine şi i-am luat cu mine în concedii, să vadă şi ei marea”. Se opreşte şi repetă apăsat: “Când am putut”. “Pe cine-aţi luat în concedii? ”, întrebăm. Răspunde iritat, în şoaptă, ca şi cum ar încerca să apere un teribil secret: “Cum ar fi să vă dau acum şi nume? Nu, una ca asta nu se poate, sunt lucruri care nu se pot striga aşa, în gura mare... pricepeţi”. E umilitor, sunt sportivi mari, am crezut că am priceput. Dar nu. L-am înţeles cu adevărat abia pe urmă, câteva ceasuri după interviu, tot răsunându-ne în urechi vorbele lui de plecare, închegate într-o realitate compactă, de neclintit: “Uneori, diferenţa între performanţă şi sport stă doar în ce mănânci. În ce-şi permite fiecare să mănânce. Mă gândesc mereu că întreţinerea lunară a unui deţinut trece de 2.300 de lei. Banii ăştia dacă i-aş avea, aş scoate campioni galactici din sportivii mei!”