Bucureştiul secolului al XIX-lea

La sfărşitul secolului al XIX-lea, Bucureştiul devenea Micul Paris. Centrul oraşului era unul modern, cu reţea de apă potabilă, canalizare... Totuşi, nu toţi bucureştenii se bucurau de beneficiile "modernităţii".

Bucureştenii sfărşitului de secol XIX işi cumpărau apa de băut. Dar nu era de ajuns... trebuia... să o bată... să dea cu pietre in butoi...

La sfărşitul secolului al XIX-lea, Bucureştiul devenea Micul Paris. Centrul oraşului era unul modern, cu reţea de apă potabilă, canalizare... Totuşi, nu toţi bucureştenii se bucurau de beneficiile "modernităţii". Mai ales in cartierele mărginaşe, apa potabilă insemna cu totul altceva, modul de a o obţine, la fel.

PE MALUL DĂMBOVIŢEI. Despre cum işi duceau bucureştenii viaţa de zi cu zi la sfărşitul secolului al XIX-lea şi inceputul secolului XX aflăm din mai multe surse. De această dată ne vom opri asupra volumului "Bucureştii Vechiului Regat" a lui George Costescu, apărut la Editura Universul in 1944.

Apa, nu neapărat cea potabilă, era, spune autorul, o mare problemă. De aici decurgea o serie de alte probleme, de igienă, sanitare etc. Edilii oraşului incercau căte ceva, cu rezultate aproape... invizibile. "Incă de prin anul 1880, alimentarea cu apă a gospodăriilor se făcea doar din trei aşa-zise vaduri (nişte basinuri cu fundul liber spre a lăsa scurgerea isvoarelor, dar cu marginile sprijinite de cărămizi, şi din care se incărca apa cu doniţile in spate) inşirate de-a lungul cursului Dămboviţei - vaduri cari nu erau intru nimic ferite de norii prafului murdar ce se ridica de pe uliţi, nici de miresmele ce pluteau in oraş din atătea alte isvoare."

SE MAI SCHIMBĂ TREABA. Scrie George Costescu in volumul său că problema alimentării cu apă in Bucureşti s-a mai schimbat pe la 1848, cănd Gheorghe Bibescu Vodă a hotărăt să pună in aplicare un proiect al inginerului francez Marsillon pentru aducerea in oraş, prin conducte, "a unei ape filtrate din cea a Gărlei din sus de oraş, şi pentru construirea a vreo cincizeci de cişmele (făntăni) pe tot cuprinsul oraşului". Bucureştenii au avut chiar şi o "Casă a apei", construită după planurile inginerului Gilbert. Din măreţul plan al lui Vodă Bibescu nu se alege mare lucru, din 50 de cişmele se construiesc doar 20, şi ele doar pe lăngă podul Mogoşoaiei. Mai tărziu, conducta s-a extins, dar tot prin centrul oraşului...

In 1856 s-au construit şi primele patru guri de apă pentru incendii. Una in faţa Teatrului Naţional, una in spatele instituţiei, a treia la grădina Episcopiei şi a patra lăngă Palatul lui Ştirbey. In timp, lucrurile s-au mai mişcat, şi la 1879 "Bucureştii incropiseră vreo zece kilometri de conductă, din care se alimentau cam 190 de gospodării, 260 de guri-de-apă pentru stropit şi incendii". De canalizare in toată regula, mai adaugă autorul, putem vorbi abia din 1888, cănd primarul Em. Protopopescu-Pache incepe o campanie foarte mare de lucrări edilitare.

APĂ BÃ...TUTĂ. Centrul oraşului era "fericit". Conducte de apă potabilă, lucrări edilitare... toate cele necesare confortului acelor vremuri. In mahalale... lucrurile stăteau un pic altfel, oamenii nu se băteau pentru apă... ci... băteau apa, asta dacă nu-şi făcuseră ei singuri cişmele in curte.

"O parte a curţilor avea căte o cişmea cu pompă şi scoteau apă curată din vinele izvoarelor de sub pămănt, in locurile şi de la adăncimile unde dau ele. Apa aceea era indeobşte foarte limpede şi rece, dar calităţile ei potabile erau adesea vătămate de infiltraţiunile de prin vecinătate. Şi acest fel de cişmele erau insă prea puţin la indemăna oricui şi mai ales a oamenilor nevoiaşi care alcătuiau mulţimea mare şi care erau siliţi să folosească apă din comerţ."

Să cumperi şi apa de băut... Ii mai venea bucureşteanului de rănd să cumpere şi altfel de apă? Să zicem... de imbăiere?

"Se desluşeşte bine că negoţul cu apă era unul «din nevoie». (...) Apa cumpărată de la sacagii, după umplerea putinilor, trebuia mai intăi să fie bătută cu făcăleţul şi cu puţină piatră-acră (alun) spre a fi limpezită.

Pentru răcirea apei de băut, vara, se foloseau bulgări de ghiaţă cumpărată din cea strănsă de-cu-iarnă de pe apele de prin jurul oraşului. In unele case, apa era trecută prin nişte conuri de piatră poroasă, ce se vindeau aşezate-gata in nişte dulăpioare. Altele se mulţumeau numai cu răcoarea pivniţelor lor, in care ţineau apa in urcioare de pămănt sau in doniţi de lemn acoperite cu vreo cărpă jilavă".

IMBĂIEREA. O dată ce cumpărau apa potabilă, o băteau şi mai dădeau in ea cu pietre, bucureştenii treceau la o altă preocupare... lichidă. Apa de imbăiat, de spălat etc. George Costescu scrie in volumul său că: "pentru spălatul pe cap sau al rufelor, gospodinele timpului acela obişnuiau să străngă şi apa de la ploaie in vase cari le punea din vreme la burlanele de scurgere ale apei de pe casă.(...) Mai toată lumea bucureşteană făcea baie la ea acasă, fie in căzi speciale de tinichea de zinc sau in hărdaie scunde şi largi cu doage de lemn incercuite cu fier, fie in ălbiile de lemn, de plută sau plop pe care le scobeau anume şi le vindeau ţiganii rudari. Vara, mulţi se mulţumeau numai cu un duş, instalaţie proprie, făcută prin fundul curţilor sau pe-după casă şi prin magaziile de scănduri ale gospodăriei".

"Urbea noastră a avut insă farmecul ei, fie prin acea calitate imbietoare, fie prin exotismul oriental al infăţişărei ei tihnită. Au fost chiar printre străini scriitori invăţaţi, diplomaţi, ziarişti şi artişti care, plecănd de-aci cu impresiuni mult mai măgulitoare, au ţinut să le dea publicităţei, arătăndu-şi deosebita mulţumire şi admiraţiune atăt pentru firea poporului nostru, căt şi asupra traiului la Bucureşti"

"Duşurile acestea erau alcătuite din o ingrăditură strămtă de rogojini, deasupra căreia se atărna o stropitoare de tinichea plină cu apă, pe care şi-o deşertau pe cap trăgănd de o sfoară legată de părghiuţa ce ţinea un căpăcel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemenea instalaţiuni ingenioase şi foloseau pe rănd toţi ai casei, ba uneori chiar şi unii dintre vecini"

George Costescu