Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu spune niciodată ce are pe suflet. Te priveşte cu ochi mari şi-ţi zâmbeşte de parcă niciodată n-ar fi cunoscut durerea. E învăţat să tragă tare, cu putere, până la epuizare. Orele de antrenament duse până la ameţeală şi rău fizic, până la momentul în care i se făceau injecţii pe pontonul lacului Snagov, l-au călit. Şi i-au dat un soi de încredere că nimic nu îl poate dobori dacă Cel de Sus îl veghează. Iulian Şerban este sportiv. Nu mai este de multă vreme ca toţi ceilalţi. Ci unul greu încercat, cu trupul înjumătăţit, dar voinţa dublă. Atunci când este doar el cu barca şi cu vâslele pe apă simte cu adevărat că asta îi e menirea: să facă kaiac. A încercat încă de pe la 10 ani, de când şi-a zis că mişcarea nu trebuie să lipsească din viaţa lui, să facă ba ciclism, ba fotbal, ba înot. N-a prins drag de nici unul dintre ele. A fost la un pas odată să câştige o cursă de ciclism, dar soarta a făcut ca el să cadă peste ceilalţi competitori, şi cursa să se repete. A luat doar locul 6, iar gândul că, cu mai mult noroc, o medalie strălucitoare ar fi putut să-i stea agăţată de gât l-a făcut să caute cu mai mult sârg care ar fi sportul care ar putea să-l facă pe deplin fericit. Aşa a ajuns la kaiac. Forţa pe care o avea în braţe şi în picioare, rapiditatea mişcării au fost cele două criterii după care s-a ghidat antrenorul său când i-a spus că poate face cu adevărat performanţă. A ajuns rapid să fie dublu campion naţional, la 15 ani era deja în lotul de juniori mari, deşi nici nu împlinise vârsta necesară. A ajuns la clubul Dinamo după o pauză de mai bine de un an de zile. Avea 18 ani şi firea-i uşor rebelă îl făcea să se simtă câteodată nedreptăţit. Să simtă că munca nu-i este răsplătită, că şi în sport, poate mai mult ca oriunde, există preferaţi, tineri împinşi de la spate să facă performanţă, în care se pompează bani grei, dar fără prea mari rezultate, în vreme ce alţii, talentaţi, sunt lăsaţi să se zbată singuri pentru a-şi procura vitamine sau echipament. Că există cluburi care plăteau medaliile obţinute de pe locul II sau III şi cluburi care nu plăteau nici măcar medalia de pe locul I.
Medicii nu-i mai dădeau nici o şansă
I s-a întâmplat şi lui. A suferit. A abandonat. Şi apoi a luat-o iar de la capăt. Nu ştie să facă altceva, spune Iulian. În lipsa sportului, inima lui s-ar umple de regrete. După o perioadă, a ajuns să fie legitimat la clubul sportiv Steaua. Atunci a văzut ce înseamnă lipsa de antrenament şi cum timpul pierdut îi încetineşte mişcările şi-i scade forţa atât de râvnită de mulţi dintre colegii săi. Sacoşa de medalii pe care o avea acasă nu-l mai motiva nici ea atât de tare. Îşi dorea să depăşească graniţele ţării şi să aibă în palmaresul său medalii internaţionale. Pentru asta şi-a spus că trebuie să muncească. Şi că trebuie să reziste celor 9-10 luni de cantonament, în care îţi erau pe deplin interzise micile bucurii ale tinereţii, cum ar fi discoteca. "Dimineaţa ne vedeau antrenorii că suntem mai obosiţi şi ne sancţionau. Totul este strict. Pe bună dreptate, dacă vrei să faci performanţă. Dar este greu de suportat. Departe de prieteni, de mici distracţii pe care la un moment dat ţi le doreşti. La fotbal de exemplu, te duci în cantonament două săptămâni la munte, te întorci, la noi totul se discută în termeni de luni de zile, cu câteva libere de sărbători", povesteşte Iulian. Zâmbeşte acum. După accidentul pe care l-a avut, parcă nimic nu-i mai pare atât de greu. A văzut cum piciorul drept i-a rămas atârnat doar într-o fâşie de carne, în timp ce trupul se zbătea pe şinele unui tren, prea grăbit să plece din staţie. Se întâmpla acum 5 ani, în gara Buşteni. "Nu am crezut că trenul o să plece atât de repede. Aveam într-o mână telefonul mobil, am încercat să mă agăţ de bara vagonului. Într-o clipă m-am trezit azvârlit. Ţin minte că o femeie mai era pe peron, a început să plângă, să strige. Nu ştiu cum am reuşit, eram conştient, eu am sunat la Salvare", îşi aminteşte tânărul de 27 de ani. A rezistat cu încrâncenare, nu a închis nici un ochi, a strâns din dinţi la durerea pe care o simţea că îi năvăleşte în tot corpul. A rezistat până a venit Salvarea. A apucat să spună, cu un zâmbet trist afişat pe buze: "Doar 2 kilometri sunt până aici şi i-aţi făcut în 20 de minute". Şi a leşinat. A fost dus de urgenţă la spitalul din Azuga. Medicii nu i-au dat şanse de viaţă. A fost transportat cu un elicopter la Spitalul Floreasca din Bucureşti. Doctorii au fost la un pas să-i reteze piciorul drept din bazin şi să i-l taie pe cel stâng, care fusese şi el lovit. O minune a făcut ca Iulian să-şi piardă doar piciorul drept şi să-i rămână şi vreo 15 cm din el, cât să poată prinde o proteză de el. Piciorul sănătos a trebuit cusut de la coapsă până jos şi pe o parte şi pe alta, asemenea unui pantalon proaspăt croit.
Performanţă doi ani consecutiv
După nici doi ani de la accident, în 2010, chiar în primul an în care s-a reapucat de sport, numele lui Iulian apărea scris mare în capul listelor cu câştigători, ca o revelaţie, ca o răsplată pentru un chin îndurat la numai 22 de ani. Sportivul cucerea medalia de aur la Europene şi la Mondiale la paracanoe, în proba de kaiac simplu pe 200 de metri. Performanţa s-a repetat şi anul următor, ca o confirmare a valorii şi a tenacităţii sale. Atunci i-au revenit în minte toate clipele în care, de-ndată ce punea în pământ piciorul ce-i rămăsese întreg, plesneau bandajele şi ţâşnea sângele, minutele în care încerca să meargă cu proteza, iar la finalul lor trebuia să-şi oblojească rănile sângerânde. A fost nevoie să audă la telefon vocea antrenorului de la Steaua care să-i ceară să revină pe apa. Mama, fostă kaiacistă, îi spunea că mai bine renunţă. Că suferinţa ar fi direct proporţională cu efortul depus. Că şansele de performanţă sunt prea mici. Noaptea, junghiurile pe care le simţea în picior se împleteau cu amintirea stranie a unui copil ce visa să aibă la gât medalii strălucitoare, în timp ce steagul României se înalţă deasupra altora străine. A lăsat cadrul deoparte, zi de zi a făcut exerciţii de echilibru, până când a ajuns să care prin curte găleţi cu apă sau să îşi ajute fratele la renovarea casei în care locuiesc. După 6 luni de stat nemişcat pe un pat de spital şi alte 6 acasă. 210 kilograme a reuşit să împingă, după ce a mai fost nevoit să treacă prin câteva operaţii la piciorul drept, din cauza calcifierilor care i se formau, şi alte câteva la cel stâng pentru a-i reface muşchii zdrobiţi. "În primul an de la revenirea pe apă, am tras foarte mult. Mi-am dorit să ajung cineva, să arăt că pot să fiu pe primul lor. Acum trebuie să lupt să mă menţin pe poziţia aceasta, dar este foarte greu", spune caiacistul. A câştigat titlul de dublu campion european la Trasona şi Belgrad şi de dublu campion mondial la Poznan şi Szeged. Motivaţia este mare: Olimpiada din 2016 de la Rio, unde nu vrea sub nici o formă să rateze medalia mult râvnită de toţi sportivii. Când are concurs, înainte de a se urca în barcă, îşi spune în gând Tatăl Nostru şi îşi aşază pe cap baticul roşu, de care nu se desparte niciodată, ca un talisman ce-i aduce noroc. La începutul lui noiembrie intră în cantonament: ore întregi de împins la vâsle, zeci de kilometri parcurşi, 10 bazine de înot pe zi, tras de fiare în sala de sport.
La întemeierea unei familii încă nu se gândeşte. "Cine ar sta cu mine, dacă eu sunt plecat mai tot anul în cantonament?", se întreabă el şi ridică din umeri. "Să termin ce am început cu sportul şi apoi oi mai vedea", spune Iulian cu hotărâre. Dacă ar fi să câştige o medalie la Olimpiadă, cu banii primiţi şi-ar face o sală de sport, pentru că, "printre aparate, făcând mişcare, m-aş simţi cel mai bine". Seninătatea din priviri nu şi-o pierde deloc, pe tot parcursul interviului. Şi-a spus în sinea lui că tot ce i s-a întâmplat aşa a trebuit să fie. Şi acceptă. Fără revoltă. Fără încrâncenare. Doar cu speranţa şi încrederea că Dumnezeu oricând poate schimba răul în bine. "Dacă nu mi se întâmpla accidentul, poate că acum eram un bodyguard sau cine ştie ce. Am ajuns însă, campion!"
Citește pe Antena3.ro
