Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Las capul pe spate să aţipesc puţin. Scaunul e un obiect ascultător, se adaptează cuminte la poziţia mea: şezutul se întinde, tetiera coboară. Stau comod ca la mama în braţe. Tapiţeria e ca nouă şi miroase a parfum. Lavandă. Nu spun că nu-mi place. Dar să dai scaunele cu parfum, asta e o aroganţă de care numai nemţii şi alţii ca ei sunt în stare.
Şi veceul e parfumat ca un budoar de curtezană. Când te ridici de pe tron, rege în micul tău regat de inox şi oglinzi, mâna stângă se duce singură la butonul unui aparat micuţ care pulverizează în aer acelaşi parfum de lavandă. Iar mâna dreaptă, şi ea parcă atrasă de un buton, trage apa cu o atingere delicată. Toate butoanele, robinetele, mânerele, hârtia, toate sunt exact acolo unde ar trebui să fie. Aşa a fost proiectat vagonul. Dacă intri în cabina de veceu legat la ochi, este imposibil să nu te descurci, orice operaţiune îţi reuşeşte din prima, fără bâjbâială. Nemţii ăştia sunt enervant de tipicari. La ei, până şi iarba pe dealuri creşte regulamentar, toată întoarsă într-o parte sau în alta. Atâta meticulozitate o fi bună în armată sau în laboratoarele de cercetare – că ei au şi aşa ceva –, dar nu şi în viaţa omului. Îi strică tot farmecul. Te transformă încet-încet într-un robot.
Iată însă că, oricât de atenţi ar fi nemţii la detalii, mai greşesc şi ei. La urma urmei şi ei sunt tot oameni.
Când tragi apa la veceu, mizeria nu ajunge pe calea ferată, ca la noi. Un sistem pneumatic o absoarbe cu forţă şi o trimite glonţ într-un rezervor ce va fi golit la destinaţie. Asta poate fi ceva bun la avioane, să nu te trezeşti că-ţi pică din cer cine ştie ce semn de noroc, dar la trenuri ce rost are? E doar o altă aroganţă a inginerilor nemţi care au vrut să arate cum ştiu ei să facă din rahat bici. O cheltuială inutilă. Ce atâta bătaie de cap cu o materie biodegradabilă? Cade pe şine şi îngraşă pământul. Doamne, ce maci frumoşi am văzut la viaţa mea de-a lungul liniilor de tren din România! Cei mai frumoşi maci. Maci roşii ca sângele, cu petalele mari şi cărnoase, valuri de purpură unduind pe terasamente, cupe delicate cu parfumuri îmbătătoare... Care copil din România, mergând măcar o dată cu trenul, nu-şi aminteşte cu lacrimi în ochi de acel moment fără seamăn când, văzând explozia de inimi de afară, a tresărit cu bucurie şi s-a cocoţat la geam strigând: "Mamă, uite macii!"? Dar la nemţi, nimc! Niciun mac! Numai piatră şi uscăciune.
Trenul e pentru nemţi doar o sculă cu care ei îşi fac treaba repede şi eficient. Între neamţ şi tren e o relaţie rece, pragmatică. Nu văd copii de-ai lor să alerge după tren şi să ne facă prieteneşte din mână ori să arunce cu pietre, în glumă. Nu văd nume nemţeşti zgâriate pe uşi, pe pereţi. Noi facem aşa ceva pentru că iubim trenurile. Bunicul îmi povestea cum, demult, când a trecut prima oară trenul pe Valea Jijiei, oamenii i-au ieşit în cale cu fân şi cu găleţi de apă. Credeau că e un animal cu ochii roşii care urlă şi pufneşte. Au văzut atunci că era doar o maşină, dar relaţiile dintre ei şi tren au rămas ca între nişte fiinţe. Noi iubim trenul şi scriem poezii şi cântece pentru el, îl alintăm zicându-i "Trenule, maşină mică", cântăm "Glasul roţilor de tren", iubirile ni le consumăm în decor feroviar când ne chemăm iubitele să vină iar în gara noastră mică. Când ratăm o şansă, noi spunem că am pierdut un tren. Uneori chiar trenul vieţii. Când vrem să scăpăm de o vinovăţie, punem totul în cârca acarului Păun. Când dăm de greu, schimbăm macazul. Controlorul nu e un personaj sobru şi intransingent, Herr Controller, ci e de-al nostru, e naşu', iar noi suntem finii lui. Oameni fini, cum ar veni.
Dar nu iubim trenul tot timpul – că aşa e într-o relaţie. şi când ne supărăm pe el, praf îl facem. Nemţii nici nu-i înalţă ode, dar nici nu-i fură cablurile de cupru, nici şina de sub roate, nici măcar hârtia igienică ori săpunul lichid de la veceu. Ei n-au cu trenul o legătură sentimentală, ca noi. Ei doar îl respectă. De aceea stau liniştit, mă întind în scaunul parfumat şi docil, care mă primeşte cu căldură, şi aţipesc. Fără grija că s-ar putea desprinde vreo şină, la viteza asta, să spargă podeaua şi să mi se înfigă în inimă. Aşa cum i s-a întâmplat acum câţiva ani, la Valea Călugărească, unei fete de şaptesprezece ani.
Apa din paharul de pe măsuţă nici nu se mişcă. Nu se aude nici glasul roţilor de tren. Doar un uruit monoton şi discret. Aţipesc şi visez că stau întins cu burta deasupra trenului, îl ţin în braţe şi zbor cu el ca Superman cu racheta. şi din urmă curg râuri, râuri de maci.
Mă trezeşte o controloare cu o atingere gingaşă. Îmi zâmbeşte de vreo câteva mii de euro, cu toţi dinţii. Îmi cere biletul. Cred că e al patrulea control de când am plecat din Viena. şi de fiecare dată alt controlor. Aici nu merge cu tactica noastră, zici "S-a văzut" şi eşti lăsat în pace. Abia acum mă prind: ăştia se schimbă între ei. Sunt trei-patru controlori în tren şi, pe rând, fiecare controlează alt vagon. Dacă aş fi vrut să fac blatul până la Frankfurt, ar fi trebuit să le dau şpagă la toţi. Asta m-ar fi costat mai mult decât biletul. şi oricum e greu de crezut că toţi patru –sau câţi or fi – ar da-o la pace cu mine. Ai dracului nemţi, nu au deloc încredere în oameni. Nici în călători, nici în angajaţii lor, puşi să se controleze între ei.
Încerc să fac repede un calcul mental: ce beneficii ar aduce sistemul ăsta pe ruta Bucureşti-Olteniţa. Poate că o fi mai ieftin aşa decât să scoţi din când în când trupele de jandarmi, ca la război, să-i ia la cernut pe navetişti.
Mai încolo, văd într-o vale ceva ciudat. Nu pot să-mi dau seama ce e. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. E o construcţie bizară, ceva ca o pereche uriaşă de ochelari, cu rame de beton, întinsă în iarbă. Am aparatul de fotografiat în mână şi trag câteva rafale la întâmplare.
Peste două-trei secunde trenul e departe, bizareria a dipărut. Pun repede pozele pe display şi le măresc. Nu-mi vine a crede! Sus, pe deal, e un sătuc, să fie douăzeci-treizeci de case. Şi ceea ce am văzut eu din viteză în vale e o staţie de epurare a apelor uzate. Două bazine mari, de decantare, iar alături un iaz cu apă limpede, poate că şi colcăind de peşti – apa curată obţinută din torentul murdar venit de pe deal.
Mai mult de jumătate dintre români au veceu în fundul curţii şi-i dau întrebuinţări intime brusturelui. Însuşi Bucureştiul, capitala noastră cu peste două milioane de locuitori, a intrat în mileniul al treilea fără o staţie de epurare. Şi nici acum nu are decât o jumătate de staţie în funcţiune. Iar sătucul ăsta, ce să vezi, are propria lui uzină de epurare! Câtă aroganţă!
Citeste si:
Cântarea României, defăimarea Occidentului (7) - O, ce vacă minunată!
Cântarea României, defăimarea Occidentului (6) - Răzbunarea unui român sărac
Cântarea României, defăimarea Occidentului (5) - Șunca din seif
Cântarea României, defăimarea Occidentului (4) - Sufletul mort al Vienei
Cântarea României, defăimarea Occidentului (3) - Occidentul, demn de mila noastră
Cântarea României, defăimarea Occidentului (2) - Cetăţean de onoare din întâmplare
Cântarea României, defăimarea Occidentului (1) - Țara lui "Merge și așa"
(Va urma)
