Cetatea Nicopole, în istoria românilor

Cetatea Nicopolei e legată de istoria României în două momente istorice, mult îndepărtate unul de celălalt. Unul este cel din 25 septembrie 1396 (28 septembrie, după unele surse), când, la sud de Dunăre forţele creştine se înfruntau cu cele otomane, conduse de Baiazid Fulgerul. A mai fost numită şi „cruciada de la Nicopole”, având toate caracteristicile cruciadelor Evului Mediu, iar ofensivei catolice – finanţată în mare măsură de Franţa, Anglia şi Ungaria şi binecuvântată de Papa Bonifaciu al IX-lea – i s-a alăturat şi voievodul Mircea cel Bătrân, domn al unei ţări ortodoxe. Aflată la graniţa (fizică) între creştinism şi islamiscm Valahia beneficia de avantajul unei armate familiarizată cu strategiile de luptă otomane (să ne amintim fie şi numai victoria de la Rovine, care demult a ajuns pagină de carte... de literatură, nu doar de istorie). Din păcate, orgoliile occidentalilor au prevalat în stabilirea strategiilor şi conducătorilor creştini ai luptei de la Nicopole – propunerile voievodului muntean au fost respinse, aşa cum a fost respinsă şi sugestia de aşezare a lui Mircea cel Bătrân la comanda aripii drepte cruciate, care avea să deschisă atacul –, iar victoria otomanilor a venit (aproape) de la sine. 
Bătălia de la Nicopole din 1396 fixează, în istorie, reperele aşezării ulterioare a turcilor la sud de Dunăre. După aproape o jumătate de mileniu, tot la cetatea Nicopole (de data aceasta aflată sub stăpânire turcească) avea să se joace unul dintre capitolele importante ale Războiului Ruso-Turc din 1877-1878, la care a participat şi România (care îl trece în propria-i carte de istorie sub numele de Războiul de Independenţă, căci la finele lui românii ies, definitv, de sub „protectoratul” otoman).
Bătălia de la Nicopole a avut loc pe 3 iulie 1877 (16 iulie, stil nou). În câteva cuvinte, „schiţa” istorică a bătăliei este următoarea: Paşa din Vidin este trimis să apere graniţa naturală a Dunării, pentru a împiedica trecerea fluviului de către armatele ţariste (cărora li se vor alătura cele româneşti). Între obiectivele lui se numără şi consolidarea cetăţii Nicopole, ca punct strategic de apărare. Dar... noul corp de vest al armatei ruse, aflat sub comanda generalului Nikolai Kridener, reuşeşte să captureze oraşul înainte de sosirea trupelor lui Osman Paşa. În aceste condiţii, paşa se vede obligat să se retragă cu trupele sale la Plevna (la 40 km sud de Turnu Măgurele). Plevna avea să cadă după 4 luni lungi de asediu, şi România avea să aducă o contribuţie importantă la această victorie. Osman Paşa însuşi alege să predea armele românilor şi să devină prizonierul tânărului principe de la Bucureşti, Carol I. Un prizonier de lux, căci, spun istoricii, el nu a fost dus la închisoare, ci ţinut într-un hotel, de la intersecţia dintre vechiul Pod al Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi strada Câmpineanu, de la fereastra căruia, se zice, „bătrânul învins l-a salutat pe tânărul învingător”, în timpul întoarcerii fastuoase a armatei române.
Deşi victoria asupra cetăţii Nicopole a fost relativ uşoară - spuneam că trupele otomane conduse de Osman Paşa nu au ajuns la timp – importanţa bătăliei de la Nicopole, în economia întregului război ruso-turc din 1877-1878 a fost uriaşă.
În prima etapă a Războiului, la sud de Dunăre, armata română a executat în general operaţii auxiliare, de sprijinire a armatei ruse, de susţinere a trecerii
trupelor ruseşti pe malul drept al Dunăre, de preluare a obiectivelor cucerite – cum este cazul şi cu Nicopole. Nu trebuie să uităm însă că primul obuz românesc a fost tras încă de la 26 aprilie 1877, când, de la Calafat, este bombardat Vidinul, prilej pentru Principele Carol I să rostească de-acum celebra replică: „Asta-i muzica ce-mi place!”. Să nu uităm nici că românii au contribuit efectiv la hărţuirea şi decimarea flotei turceşti de pe Dunăre. Şi că implicarea armatei române este cerută chiar de către Marele Duce Nicolae, după două asalturi nereuşite asupra cetăţii Plevnei. Participantă la al treilea asalt, armata noastră cucereşte reduta Griviţa I, cu care, de altfel, începe lungul şir de victorii care avea să aducă şi cucerirea de facto a Independenţei clamate, declarate, la 9 mai 1877 de Mihail Kogălniceanu.