Chagga Village. Povestea bobului de cafea

Mambo! (Ce mai faci?), vine salutul voios al unui băietan cu privirea expresivă, pe care Paul Robert Shayo, agentul meu tanzanian, mi-l prezintă ca fiind şoferul maşinii pe parcursul vizitei de astăzi în Chagga Village.

Pua! (Bine!), răspund eu tot în swahili, arătându-i că m-am pregătit deja pentru testul lingvistic, iar el îmi întoarce un zâmbet plin de bunăvoinţă. Ieri am învăţat primele vorbe în limbajul local şi ce bine e că am reuşit să stabilesc de la bun început această comunicare pe care ei o apreciază foarte mult! Tanzania e încă un mister pentru mine şi descopăr că exercită un magnetism din ce în ce mai mare, deşi suntem abia în a doua zi de introspecţie într-o lume complet nouă. În prima zi am vizitat Moshi, orăşelul de la poalele Masivului Kilimanjaro de unde pornesc aproape toate expediţiile către Vârful Uhuru, acoperişul Africii. M-am obişnuit repede cu zgomotele lui stridente, cu aroma de fructe exotice care emană din coşurile pline de mango, de banane, ananas, guawe sau pashi fruit (fructul pasiunii), cu puhoiul de oameni de pe străzi, care merg aşa, bare-foot, în sandalele lor scâlciate, păşind mai mult agale, parcă spre a nu stânjeni asfaltul încins. Hacuna matata! (No problem!), par să spună femeile care trec cu un aer princiar, purtând pe cap poveri imense sau ducându-şi copiii în spate, legaţi fedeleş în fâşii de pânză colorată, de obicei asortate atent cu straiele mamei...

Încerc să înţeleg cultura acestui popor încercat – perioada colonială a lăsat urme adânci în mentalul colectiv – dar ei ştiu să râdă, să glumească, iar viaţa curge într-un ritm molcom (pole-pole) după reguli consfinţite din vremuri străvechi, de dimineaţa de la 5.30 sau 6.00, când începe forfota, şi până seara, pe la 7.00, la apus de soare, când se lasă liniştea... Lângă hotelul unde stau eu ziua se încheie cu incantaţiile grave care străpung apusul dinspre moscheea de vis-a-vis, iar dimineaţa începe în micuţul lounge unde se strâng pentru mic-dejun şi femei de servici, şi poliţişti, dar şi turişti străini, ca mine, care ascultă, între 7.30 şi 8.00 slujba religioasă transmisă zilnic pe postul TV, înainte de ştirile matinale. Tanzanienii sunt foarte credincioşi şi fiecare se închină lui Mungu al lui, pentru că abundă confesiunile religioase, unii merg la templul budist, alţii se duc la moschee sau caută liniştea bisericilor reformate, alţii sunt romano-catolici, toţi însă rostesc aceleaşi cuvinte de evlavie când vine vorba de religie: kanisa (biserică) şi Mungu Akubariki! (Domnul să vă binecuvânteze!). După micul dejun, astăzi mergem în cătunul Chagga, la aproximativ 20 de kilometri de Moshi, la poale de Kilimanjaro, în inima culturilor de bananieri şi de arbuşti de cafea...

Populaţia Chagga este reprezentată de vorbitori ai limbilor din grupul bantu, în special dialectele swahili, kichagga şi kiswahili, întebuinţate în mod uzual în regiunile colinare de pe versantul sudic al Masivului Kilimanjaro. Se crede că triburile Chagga au sosit pe aceste meleaguri în serii succesive, în urmă cu 250-400 de ani. Aici au găsit un sol vulcanic foarte fertil, propice agriculturii şi au dislocuit sau au asimilat treptat grupurile etnice care locuiau deja în zonă, cum ar fi tribul de aborigeni Wakonyiugo – probabil o populaţie de pigmei – sau grupul Wangassa – un trib asemănător etnicilor Masai. În cartea sa, Kilimanjaro and Its People (1924), Charles Dundas pomeneşte de existenţa a 732 de clanuri, ridicate din rândurile celor mai puternice familii, care manifestau un respect deosebit faţă de credinţele, obiceiurile şi limba moştenite din bătrâni şi locuiau în deplină armonie alături de triburile vecine. Unele clanuri erau compuse dintr-un singur membru. Astăzi, se consideră că au rămas 6 triburi dominante, între care Wamoshi Chagga ocupă teritoriul de pe malurile râului Chagga, iar Wamachame Chagga s-au aşezat de-a lungul râului Machame, la intrarea pe ruta Machame către Kilimanjaro – Kibo Crater. Hans Meyer, primul european care a înregistrat o ascensiune pe Kilimanjaro, consemna în 1889 existenţa a 8000 de suflete în zona Machame, faţă de numai 3000 în Moshi. Astăzi sunt aproape 2 milioane de etnici Chagga. Deşi condiţiile socio-economice s-au schimbat în timp, grupul Chagga îşi păstrează aproape intacte obiceiurile ancestrale, rămânând pănă astăzi dependent de producţia agricolă. Plantaţiile de bananieri constituiau cândva sursa de venit cea mai profitabilă, însă, de la începutul secolului XX, cafeaua a început să deţină supremaţia.

Închei liniştit ritualul unui mic-dejun cu pepene şi mango, lapte cald, muuult suc natural de pashi-fruit şi un zâmbet discret de la Clara, recepţionera de la “Golden View”, care mă anunţă amabil că au sosit deja însoţitorii mei de astăzi. Ies şi-l salut pe Paul, care-mi răspunde în graiul lui: Naturahi kukutana na wewe (Încântat de revedere), apoi mă instalez tăcut în obişnuitul 4x4 verzui, prăfuit, cu pielea de pe uşa stângă din spate jupuită şi cu geamul semideschis rămas aşa, înţepenit. Iar o să mergem în curent! Motorul hârbuit al bestiei în culoare de camuflaj porneşte zgomotos, bârâitul surd ne poartă pe câteva străzi întortocheate din Moshi până la un restaurant de tip take-away, de unde Paul ne procură mult-râvnitele lunch-boxes (Chrisburger&Snacks – safari packs – rich&tasty!). Mmm... mirosul promite, într-adevăr, multe! Dăm bice iar cailor-putere, în timp ce muzica în surdină nu reuşeşte nicidecum să acopere zăngănitul sacadat al motorului. Urcăm pe o stradă în pantă şi oprim brusc pentru a debarca într-un superb Land-rover alb, imaculat, suplu, înalt... E ca şi cum m-aş fi catapultat din Epoca de Piatră direct în Era anilor-lumină! Patru negrişori mişună pe lângă noi transferând bagajul dintr-o maşină în alta. Paul Robert Shayo îmi face cunoştinţă cu Stephen (USA) şi Wu (China) şi, după ce îmi face semn să mă instalez pe locul din faţă, în stânga şoferului, ni-l prezintă pe Richard Materu, un copilandru tare plăcut, care ne va conduce către sătucul lor natal.

Jina lako nani? (Cum te numeşti?), mă întreabă Richard, vădit interesat cum să-mi articuleze corect numele. Îmi pronunţ numele pe silabe, la fel fac Stephen şi Wu (despre care am aflat că sunt soţi). Gata! Încheiem în sfârşit toate formalităţile privitoare la plecarea în Chagga Village. Îmi pregătesc aparatele foto, în timp ce splendidul Land Rover imaculat unduieşte pe străzile strâmte, iese din oraş şi urmează o şosea neasfaltată către nişte coline pline de vegetaţie. Apoi, drumul urcă anevoios printre plantaţii şi se îngustează, maşina icneşte din când în când pufăind prin praful roşcat al cătunelor de sub Kilimanjaro. Fluturi albi, catifelaţi, iscaţi ca din senin dinspre plantaţiile de cafea, plutesc în neştire prin faţa parbrizului. Fiecare clan Chagga are o shamba  a lui, o felie de pământ moştenită de obicei pe linie paternă, pe care cultivă cafea, banane, fasole, porumb, yucca sau yam, şi care este în grija bărbaţilor. Pe marginea drumul văd femei cu feţe trudite, casnice sau în drumul lor la muncă. Multe dintre ele au ochi neverosimil de mari şi speriaţi, şi parcă aruncă priviri de sălbăticiune încolţită, dând să se ascundă iute prin cotloanele caselor. Unele sunt subţiri, firave, ca nişte mlădiţe, pierzându-se pirpirii printre tufele de bananier sau printre arbuştii de cafea, cu tot cu copiii pe care-i duc în spate, chiar şi atunci când muncesc. Altele sunt masive, pântecoase – stone-women – înveşmântate în straiele lor colorate, păşind apăsat prin pulberea roşie şi purtându-şi pe cap obişnuitele poveri de fructe exotice. Altele arată ca nişte veritabile judoka – un fel de women-warriors – tipul androgin, cu umerii laţi, cu bărbia adusă în faţă… În sfârşit, altele sunt exact ca în picturile africane stilizate – fesele bombate, abdomenul adus mult în faţă… Toate au însă forţă şi vitalitate, râd cu poftă şi vorbesc dezinvolt. Oprim, în fine, lângă mbege – tradiţionala berărie Chagga, unde gustăm pentru întâia oară banana beer  şi învăţăm cum să dăm noroc:

Maisha marefu! (Long life! La mulţi ani!) ne urează Richard invitându-ne amabil să bem dintr-o carafă colorată.

Din senin, lângă maşină apare o fetiţă în rochie albă, cu volane, care ne ţinteşte tăcut cu o privire ucigătoare! Nu mă abţin şi o pozez. Richard ne ia mai adeparte şi ne poartă de-a lungul plantaţiei, arătându-ne plante numai de el ştiute şi povestind legende fascinante despre credinţe şi superstiţii străvechi, despre bize-lize plant, lantana kamara, zorele în culori incandescente, şi guawe, şi yucca (recunoscută pentru certele proprietăţi curative, considerată plantă magică şi pe alte meleaguri, la urmaşii de astăzi ai incaşilor, amerindienii araucanos şi quechua). Richard povesteşte de zor, iar noi, prinşi în vraja lui, atingem frunzele lungi de bananier şi coaja lui, din care sunt confecţionate şi azi acoperişurile colibelor, după o tehnică specifică culturii Chagga, transmisă din generaţie în generaţie, la fel ca şi tehnica zidirii pereţilor din mlădiţe cimentate cu lut. Tot Richard Materu ne arată cum să deosebim bananierul-mascul de femelă. În lumea bananelor primează dinastia femeilor – ”doamnele” sunt suple, înalte, cu frunze mari, volubile, cu o inflorescenţă mare, roşie, care le asigură fecundarea; dânşii sunt mici, piperniciţi, trec aproape neobservaţi. Am sărit, literalmente, peste unul, pe când coboram costişa terasată, brăzdată de canale de irigaţie foarte sofisticate. Ca şi incaşii. Africanii Chagga stăpânesc la perfecţie tehnica irigaţiilor în pantă.

Îmi plac poveştile lui Materu şi zâmbetul încântător cu care el însoţeşte vorbele din graiul părinţilor lui. De la el am aflat o mulţime de lucruri pe care nu le-am mai dat uitării: triburile Chagga sunt conduse astăzi de un Mangi Mikuu (şeful-şefilor), numit în timpul unei ceremonii ritualice. Mangi înseamnă “rege” şi în kichagga nu există un echivalent feminin pentru acest termen, ei nu au un cuvânt anume pentru “regină”. E un tabu interesant, căruia nu i-am descoperit încă misterul. Clanurile au plantaţiile foarte bine delimitate una de alta şi respectă până azi tradiţia ocrotirii ritualice a terenului, cultivând pe toate laturile proprietăţii Chagga plant – o specie umbeliferă, cu frunze mari, fibroase. Chagga plant capătă virtuţi nebănuite în cultura locală, fiindu-i atribuite calităţi magice nelimitate:
- frunzele ei protejează casa de rău, de aceea conducătorul clanului le va pune la stâlpii de la intrare, pentru a duce armonie şi belşug;
- când toată familia pleacă de acasă, stăpânul clanului împleteşte o cunună de Chagga plant, pe care o lasă în bătătură şi o ridică abia la întoarcere. Aceasta îşi revarsă virtuţile magice asupra întregii kihamba (casă părintească);
- banana beer nu se dă în clocot până nu sunt aruncate în fiertură câteva frunze de Chagga, ca să fie mai gustoasă şi să aducă noroc celui care o bea, mai ales musafirilor;
- dacă te-ai certat cu cineva, îi duci un bucheţel de Chagga şi împăcarea e sigură;
- poate că rolul magic al acestei plante se întrevede cel mai pregnant în timpul ritualurilor de înhumare, când preotul va aşeza în fiecare colţ al coşciugului câte o frunză de Chagga plant.

După ce facem cunoştinţă cu membrii familiei Materu şi, mai ales, după ce obţinem binecuvântarea bunicii lui Richard, cea mai vârstnică exponentă a clanului, începe ritualul coacerii şi măcinării cafelei. Richard ia din magazie boabele uscate de cafea, culese de obicei cu mâna şi lăsate la uscat cel puţin 3 săptămâni. Uscarea are loc numai după ce se produce fermentaţia, care are menirea de a lăsa săse îndepărteze stratul subţire de mucilagiu de la suprafaţa bobului, după care, boabele astfel curăţite, sunt spălate cu apă proaspătă, cărată cu vadra, de la distanţe enorme de către femei, care urcă de eci de ori pantele abrupte cu o răbdare infinită. După uscare, boabele sunt sortate în funcţie de calităţile pe care dorim să le obţinem. În Chagga se prepară de obicei cafe arabica, deşi unele familii manifestă predilecţie faţă de cafe brasiliera.

Urmează procesul de coacere, care nu e deloc simplu! Totul se realizează acasă, după o tehnică bine stăpânită. Richard Materu a făcut mai întâi focul, l-a aprins cu grijă, rostind vorbe alese în graiul poporului său, a aşezat tuciul imens să se încingă pe pirostrii... Înainte să pună cafeaua în el ne-a explicat că bobul bine copt trebuie să atingă în interior o temperatură de 200 de grade Celsius. Uneori, temperatura diferă în funcţie de densitatea cafelei şi de gradul de umiditate. În timpul coacerii, datorită căldurii excesive, are loc un proces de caramelizare a suprafeţei bobului de cafea, cu eliberare de zaharuri, care schimbă culoarea cojilor în nuanţe de maro sau negru. Deodată, Richard Materu tace şi se apleacă zâmbind asupra boabelor care încep să se pârpălească uşor. Începe un cântec cu versuri care se repetă ritmic. Timp de o jumătate de oră, boabele trec prin focul purificator şi sunt prăjite în ritmul incantaţiilor pe tonalitate joasă, gravă, pe care Materu le  rosteşte ca pe o vrajă. Coaja prăjită sfârâie domol, în timp ce Richard amestecă de zor, iar noi privim ameţiţi la focul magic, care aruncă din când în când flăcări jucăuşe dincolo de marginile pirostriilor. Boabele sunt coapte atunci când, asemeni floricelelor de porumb, încep să sară când ating pereţii încinşi ai vasului. Cu mişcări agile, Richard ridică brusc tuciul de pe pirostrii şi pune boabele într-un coş împletit din frunze uscate de bananier. Le lasă un pic la răcit şi, în răstimpimpul acesta, pregăteşte piua de lemn, iar alături de ea aduce sita imensă. Cu un pisălog uriaş loveşte vânjos în piuă şi începe iar incantaţiile ritmice care ne învăluie în tonalităţi mistice pe toţi cei din ogradă. Îl invită apoi pe Stephen să lovească puternic în piuă, în timp ce el îi cântă şi bate ritmat din palme. Apoi e rândul meu, apoi începe Wu. Prima pulbere de cafea, strânsă cu grijă după cernere, este neagră şi e cafeaua cea mai pură. Materu o cerne satisfăcut, pe urmă o pune la fiert... N-o să uit niciodată aroma îmbătătoare a cafelei din Chagga – un abur dens, cald, pur!

Truda noastră e răsplătită cu licoarea din cafetieră. Bătătura casei lui Materu pare acum un altar. Bunica lui apare din nou tăcută şi ne binecuvântează înainte de a bea. Ceva din aroma aceea binefăcătoare parcă prinde aripi şi toţi ne simţim mai bine ca niciodată.

Cafeaua chiar a fost folosită la începuturi în scopuri spirituale. Cu mai bine de 1000 de ani în urmă, negustorii treceau Marea Roşie şi aduceau cafea în Yemen, apoi în Italia, Africa şi în America. La început, se prepara un sortiment de vin din pulpa boabelor fermentate, pe care călugării musulmani care au început să cultive exoticul arbust de cafea l-au numit qishr. Până în secolul al XVI-lea, băutura din boabe de cafea era considerată haraam. În Tanzania, cafeaua a pătruns extensiv de la jumătatea secolulzi al XVIII-lea, iar sfârşitul dominaţiei germane în Africa de Est, după semnarea Tratatului de la Versailles, în 1919, a făcut ca plantaţiile de cafea să devină principala sursă de venit pentru familiile de etnici Chagga.

Richard Materu nu ne lasă să plecăm aşa! Nu ştiu ce meştereşte de zor că vine la sfârşit cu nişte coşuleţe împletite din frunze uscate de bananier în care pune la fiecare cafea măcinată. A fost cel mai încântător suvenir pe care l-am adus din Tanzania...

Un proverb în Kichagga spune că: Chinguru chia abamura nchongu egwatia mbara (Puterea fiinţei omeneşti e ca aceea a unui elefant care despică arborii). Am cunoscut în sătucul Chagga puterea oamenilor care ştiu să-şi respecte trecutul. Şi o vitalitate care izvorăşte din bogăţia nealterată a spiritului.