Comoara de sub labele găştelor

In vreme ce unii ar da orice să se poată măndri că au un adevărat panaceu in propria ogradă, in Mihăeşti, jud. Vălcea, apele minerale sulfuroase, iodate sau sărate, aflate pe domeniul public, curg in voie, pierzăndu-se printre gunoaie şi hărtoape, fără ca autorităţile locale să se sinchisească in vreun fel de mina de aur pe care stau.

In vreme ce unii ar da orice să se poată măndri că au un adevărat panaceu in propria ogradă, in Mihăeşti, jud. Vălcea, apele minerale sulfuroase, iodate sau sărate, aflate pe domeniul public, curg in voie, pierzăndu-se printre gunoaie şi hărtoape, fără ca autorităţile locale să se sinchisească in vreun fel de mina de aur pe care stau.


Şiroaiele se incolăcesc printre picioarele ei butucănoase, mai să ii inţepenească tălpile in adăncurile mălului. Femeia, cu două bidoane goale in mănă, păşeşte cu grijă, atentă ca nu cumva să cadă in capcana vărtejului de apă mic, dar iute. Căci nu-i zi in care văduva Elena, aşa cum e cunoscută femeia plinuţă şi cu ochi verzi de mai toţi oamenii din satul Buleta, să nu-şi ia sticlele in sacoşă şi să nu se repeadă la locul care căndva i-a salvat viaţa: punctul Şipot. Palma de pămănt inconjurată de dealuri pietroase din care ţăşneşte apa "vindecătoare", cum o numesc locuitorii comunei Mihăeşti, adăposteşte o adevărată comoară de care sunt conştienţi, din păcate, doar locuitorii comunei. Neputincioşi insă in a o exploata, aşa cum ar trebui să o facă autorităţile locale.


SALVATĂ DE LA PARALIZIE. Din pereţii stăncoşi ai dealurilor, apa bolboroseşte rece şi cristalină. Tanti Elena se spală pe măini, işi dă cu puţină apă şi pe la ochi, apoi infige bidoanele in gura ţevii. E de-ajuns să te apropii un pic de locul lăudat, ca să-ţi dai seama că apa de la Şipot nu e una obişnuită. Mirosul puternic şi păcla albă ce s-a aşternut in albia răului ii atenţionează chiar şi pe cei mai puţin pricepuţi că apa este sulfuroasă. "Dacă mă vedeaţi acu’ căţiva ani, nu credeaţi că o să mai am scăpare. Imi murise bărbatul, apoi şi feciorul de doar 20 de ani. Nu am rezistat. Şi am paralizat de la brău in jos. M-a purtat fiică-mea peste tot, prin spitale, am luat şi medicamente. Degeaba. Mie tot rău imi era. Intr-o zi insă am zis să incerc şi cu apele astea de curg pe la noi, pe-acia. Că văzusem io că lumea tot venea şi căra apa asta cu căldările ca să-şi pună acolo unde ii apăsa durerea. Fiică-mea mi-a umplut o cadă cu apă de-asta cu sulf, ba a amestecat-o si cu apă iodată, care se găseşte o ţără mai sus, in deal, şi mă ţinea băgată acolo cam 15 minute. Am urmat aşa de vreo 12 ori. Poate nu v-o veni să credeţi ce vă spun, dar, mă vedeţi, de-atunci am inceput să merg. Am continuat tratamentul căţiva ani la rănd, iar acum mai simt durere doar din cănd in cănd, la vreme rea, cu cer negru şi cu ploaie", povesteşte tanti Elena cu insufleţire şi-şi face semnul crucii, mulţumind lui Dumnezeu că a scăpat-o de necaz.


MINUNI. In satul Buleta din comuna Mihăeşti, doar oamenii cu părul cărunt ce mai suferă pentru indiferenţa aleşilor lor. Ei, cei care ştiu istoria locului, cănd pe vremea "lu’ tata-mare veneau orăşenii care mai de care in curtea lui şi a vecinilor şi nu plecau pănă ce nu se implineau vreo trei săptămăni de scufundat in apa sulfuroasă pe care bunicu’ meu o aduna in albii mari", işi aduce aminte cu nostalgie nea Ion Statie. Era un copil pe-atunci, dar nu a uitat nici acum imaginea unei femei chircite ca o cochilie de melc, cu măinile inţepenite şi cu spatele arcuit, care fusese adusă de copiii săi pe braţe. "După vreo trei săptămăni a plecat pe picioarele ei, doar sprijinindu-se de baston. A continuat să vină la noi ani de-a răndul", continuă nea Ion şi dă din cap, dezamăgit acum de "dezastrul in care suntem la ora asta".


DOAR SĂTENII IŞI BAT CAPUL… In Valea Şipotului, patru răuri cu albie mică fac senzaţie printre cei care apucă să folosească apa de-acolo chiar şi o dată: un rău cu apă dulce, unul cu apă sulfuroasă, al treilea cu apă iodată şi ultimul cu apă sărată. Iordache Dumitru işi suflecă mănecile cămăşii ude de atăta sudoare, işi aşază mai bine ochelarii pe nas şi cu gesturi ample incepe să povestească despre inţelepciunea şi inventivitatea generaţiei trecute: "Se ducea mama la răul sărat, băga cănepa in apă, o lăsa să se topească, o făcea imediat fuior şi apoi fir. Acum insă ne folosim de toate chimicalele, bem şi măncăm numai prostii, insă nu suntem in stare să apreciem ce avem", concluzionează bărbatul de 76 de ani. Şi, rănd pe rănd, bărbaţii strănşi in jurul ţevilor cu apă incep să-şi dea cu părerea. Ba că ar fi mai bine să se capteze apa intr-un baraj, "că uite, trece şi prin curţile noastre şi nu o folosesc decăt păsările", ba că ar trebui să se profite acum de fondurile europene, "că primarul ar trebui să stoarcă bani din proiectele astea ca laptele din ţăţele vacii", spune răspicat nea Ion, sprijinindu-se in baston. "Numai să sapi un pic şi apa incepe să ţăşnească", intră in vorbă şi nea Pătru, om vărtos de 81 de ani".


"VOM FACE, DAR NU ŞTIU CE…" In timp ce oamenii, incearcă să găsească soluţii, primarul comunei Mihăeşti, Nicolae Stănică, ridică din umeri atunci cănd e intrebat de situaţia apelor minerale. Se inroşeşte, pleacă capul şi… printre bălbăieli aflăm "că ar vrea să facă ceva". Ce anume nu ar putea să ne spună şi mizează totul pe varianta sosirii unui investitor care să-l scoată din impas şi din gura oamenilor, care nu ştiu cum să se mai vaite că "de cănd a venit la noi, din 2004, primarul nu a făcut nimic in comuna asta". Nu ştie nici care sunt paşii pentru a rezolva situaţia, deşi Consiliul local este cel care ar trebui să administreze punctul Şipot, răurile fiind pe domeniul public. Dar, spune el dintr-o dată, măndru şi luminos la faţă, amintindu-şi că are un aliat, "Consiliul Judeţean o să mă ajute cu ceva, o să vedem ce facem, deocamdată nu ştim nimic". Singurul lucru "bun" pe care primarul Stănică a găsit de cuviinţă să-l facă a fost să toarne tone de pietriş peste şiroaiele de apă, astupăndu-le, in loc să le ajute să iasă la suprafaţă cu mai multă forţă, cu mai mare debit. Curioasă treabă decizia primarului, mai cu seamă că insăşi sciatica dumnealui a fost rezolvată de aceste ape, iar de curănd, spun sătenii, vorbe confirmate şi de dom’ primar, apele au fost testate de un biofizician care a rămas uimit de proprietăţile curative ale şuvoaielor. "Nici nu ştiţi pe ce mină de aur staţi!", a exclamat expertul in urma analizei. "Apa de aici este poate mai bună decăt cea de la Băile Govora sau din alte staţiuni." Din păcate, se pare că e mai lesne să laşi totul in paragină, printre gunoaie şi hărtoape decăt să faci proiecte, să cauţi fonduri pentru a valorifica avuţia apelor, rodul pămăntului cotropit de nepăsare şi neatins de măinile unor autorităţi locale, neinteresate să ridice nivelul de trai al oamenilor in slujba cărora se presupune că sunt.

Valorificat la maximum

Acum 100 şi ceva de ani, de-ndată ce şi-au dat seama de proprietăţile curative ale apei, oamenii au dat sfoară in ţară de izvoarele care ii vindecă de necaz şi de boală. "Unii aveau chiar şi zece cabine", povesteşte nea Pătru. Şi ca să nu credem că vorbeşte in necunoştinţă de cauză, bărbatul ne inşiră probleme prin care a trecut chiar el: "M-am dus la cumnatul meu. Doctor. Aveam piatră la rinichi. El m-a luat de după umeri şi m-a trimis acasă: «Nu ai ce căuta aici, adevăratul medicament se află chiar in curtea ta: apa sulfuroasă». Am urmat tratamentul şi am eliminat tot".

Bună la toate

Oamenii din Mihăeşti şi-au pierdut speranţa că locul in care apele vindecătoare se adună va fi vreodată amenajat. In "valea apelor", aşa cum e numit locul in care şuvoaiele se străng, doar găştele se plimbă nestingherite, iar caprele se adapă din apa proaspătă. Femeile au observat de la o vreme că nu-i bai nici dacă nu speli rufele cu detergent sau sodă, că ele parcă mai albe şi mai pufoase ies din udătura de la Şipot. Aşa că nu-i piatră dimprejur, care să nu fie acoperită cu imbrăcăminte pusă la uscat şi nici gospodină, care să nu aibă in ogradă fie şi doar o căldare din apa miraculoasă, "că-i bună şi pentru ficat, şi pentru ochi, pentru oase şi e bine să o ai in casă", spune cu convingere Despina Ioana, o femeie care de 40 de ani s-a mutat in Buleta şi de-atunci, zicea ea, "nu mai pot să beau apă nici de la mama, că tare bună şi dulce mi se pare asta".