Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Zici ca abia dimineata, inainte de a pleca la santier, si-a dat jos caciula voluminoasa ca un turban si bluza de trening. Acelea din poza sa de copil pierdut, imagine care politistilor nu le mai spunea nimic, dupa atatia ani. Pare ca a ramas in acelasi tricou ponosit aruncat peste umeri de mama din Vulcan. Cea pe care a vazut-o din nou in martie, dupa 19 ani. Atat doar: de la frunte in sus, un rasarit de chelie ii ofera un aer matur.
Cu fata osoasa, putin mai slab, figura sa si-a pierdut din 'bolfosimea' aceea de demult: rotunjimilor obrajilor de copil s-a mai estompat. Insa au ramas aceiasi ochi patrunzatori si contururile largi ale buzelor. Zambeste timid, bucurandu-se ca astazi nu il mai urmareste niciun politist. Niciun gardian nu-l mai apuca vanjos de guler, intrebandu-l ce cauta la o ora nepotrivita prin oras. De aceea, poate, a devenit un automatism pentru el: daca vede un copil care plange pe strada se opreste si-l intreaba daca are nevoie de ajutor. S-a intamplat chiar sa-l conduca acasa pe un baietel care se pierduse, asa cum era el acum 19 ani. 'Daca are nevoie de bani, ii ofer si ultima suta de lei din buzunar'. Pentru el, a fost un ghinion sa nu fie gasit atatia ani de politie; la putin timp dupa ce a fost internat intr-un centru de plasament de la Bucuresti, a fost inregistrat cu alt nume. A fugit de acolo si, prins in tren, a spus, de frica, ce i-a venit in minte: Bichiu Marian, nume cu care avea sa fie inregistrat din nou, la revenirea la centru. Iar de atunci, Andronache Spiridon Ionel, copilul disparut pe 7 decembrie 1992, a ramas doar un nume sub o poza. Bichiu Marian avea sa-si continue viata, cu suisusile si coborasurile sale, departe de cei dragi.
Astazi, el locuieste intr-o margine de Iasi, in gazda, si lucreaza pe santier la termoizolatii. Cele 50 de grade Celsius, cat masoara aerul la radacina schelei, nu-l descurajeaza. L-am asteptat intr-o sambata, dupa amiaza. Am sperat ca scapa mai devreme, mai ales ca afara era arsita mare. S-a intors, constiincios, doar la fapt de seara. A pasit timid in curte si primul lucru care l-a spus a fost: 'sarut mana, mama'. Ii spune mama gazdei, Mirela Bogdan (42 ani), inca de cand l-a chemat de mila in casa ei. Ea l-a ajutat sa afle al cui este, intrand pe site-ul Politiei, la rubrica 'copii disparuti'. Si pentru ca baiatul nu-si uitase numele real, a avut un soc sa constate ca figura printre copiii cautati. Politia l-a sprijinit, si asa si-a revazut familia la sfarsit de martie. L-am intrebat de ce nu si-a cautat atata timp rudele. A dat din colt in colt, a spus mai intai ca ideea i-a venit abia acum, apoi ca s-a temut de consecinte. Ce o sa-i faca tatal vitreg, mama. Apoi, doborat de greutatile vietii, nu si-a mai dorit. Nu fugise de acasa, pe cand avea 8 ani, de prea mult bine. 'Am plecat in special din cauza tatalui meu vitreg, parintele surorilor mele. Mai lipsisem de acasa, pentru ca nu-mi placea scandalul, certurile, bataile. Pana sa plec, am avut grija de surorile mai mici. Insa simteam ca nu e un tata normal. Daca ele faceau ele ceva, tot eu o incasam.
Motivul plecarii a fost ca am luat un pachet de tigari de la taica-meu si m-a prins fumand. Mi-a zis sa plec si sa nu ma intorc acasa pana nu-i aduc inapoi pachetul de tigari, insa eu, la varsta aceea, nu aveam bani', spune Ionel. Recunoaste ca a fost si un gest de fronda: 'Ceva de genul «lasa ca va arat eu, si asa va bateti joc de mine, ma voi descurca». Chiar inainte de a pleca, fusesera batai. Mi se pare ca el facuse si ceva puscarie'. La reintoarcerea dupa 19 ani, a recunoscut gara de unde fugise in lume. 'Atunci, am urcat in primul tren. Fugeam de controlori pentru ca, daca nu aveam ce sa dau, ma coborau din tren. Dar ma urcam in altul. Dormeam prin gara, prin vagoane, prin ganguri, mai gaseam persoane care sa ma ajute, sa-mi dea de mancare'. Nu si-a luat nici un bagaj cu el, dar s-a imbracat bine, ca era iarna, in decembrie 1992: 'Intai am ajuns la Bucuresti, unde am stat la caminul Pinocchio aproape un an'. A plecat singur de acolo, nu-si explica nici el din ce motiv, dar vroia sa ajunga la Sinaia. 'Aveam si bilet, era noapte. Stateam singur intr-un compartiment si dormeam. M-am trezit lovit – ma luasera la bataie vreo doi-trei baieti fara nici un motiv'. Dupa acest incident a inceput sa aiba pierderi de memorie.
Predat oamenilor legii, de frica, a spus ca il cheama Bichiu Marian, si de atunci asa a ramas. 'Controlorii m-au dat jos, dar m-am intors in Bucuresti, apoi am fugit iar la Sinaia'. Insa, in cele din urma, a ajuns iar la o casa de copii din Bucuresti unde a fost inregistrat cu noul nume. Ionel spune ca atunci cand a plecat incepuse deja scoala la Vulcan. 'Dupa aceea, am inceput iar in Bucuresti clasa I, apoi, cand am fost luat in grija centrului de primire minori din Iasi, am ajuns iar in clasa I. Ajuns la Halaucesti (judetul Iasi – n.r.), am mers tot in clasa I'.
Ca nu e la fel ca ceilalti copii a inceput sa priceapa pe la 10 ani: 'Am vazut ca la altii veneau parintii sau rudele si imi doream sa ajunga si la mine. A fost primul lucru care m-a durut, vroiam sa-mi aduca si mie cineva bunatati, cum le aducea si lor. Sa ma apere cineva, cum ii apara pe ei'. Atunci a regretat pentru pentru prima oara ca a plecat de acasa, insa nu s-a gandit sa se intoarca. Desi nutrea speranta ca-si va gasi familia, si-a dat seama ca, fiind inregistrat cu alt nume, n-avea nicio sansa. 'Imi parea rau ca nu aveam numele meu real. Celor din centru le-am zis exact in ultimul an ca am alt nume, dar nu s-a intamplat nimic'. Singur pe lume, nu a avut niciodata incredere in el si in ce poate face. 'Am avut un complex de inferioritate, ziceam ca n-am nici o sansa sa ma mai ridic cu o treapta. Am devenit mai pesimist. Cand vagabondam era greu, trebuia sa ma pazesc permanent de cei mai mari, sa nu ma bata, sa nu ma fure'. Daca ramanea fara bani, trebuia sa cerseasca din nou. 'Am fugit si de politisti, dar era bine daca ma prindeau. Ma temeam insa, fiindca se stia ca daca unul dintre copiii strazii fura, o patesc toti si mi-era frica sa nu ajung la puscarie'. Isi aminteste ca a intalnit si oameni cu suflet pe strada. 'Am dat si peste oameni buni, a fost cineva din Sinaia la care am stat doua-trei saptamani, mi-a dat si haine si bani cand am plecat'. Si simte ca, in viata lui, a fost ajutat si de Dumnezeu: 'Fugarit de altii, a fost cat pe ce sa ma inec de cateva ori, dar am scapat cu bine'.
In Moldova a ajuns prin '95. 'M-am dus eu la politia din gara si le-am zis sa ma trimita la o casa de copii. Asa am ajuns la centrul din Iasi, unde am stat un an. Directoarea a vazut ca am calitati bune, sunt intelegator, sunt cuminte, m-a trimis la o casa de copii buna, la Halaucesti, unde am stat sase ani'. Acolo i s-au facut si acte de identitate, inclusiv certificat de nastere pe noul nume. 'Mi-a placut scoala, mai ales istoria, geografia, muzica, desenul. Apoi pe la 18 -19 ani, m-au transferat la Targu Frumos, unde am ramas patru ani. Faceam si scoala (n.r. - profesionala), si practica, in ultimul an m-am si angajat, apoi mi-am gasit serviciu permanent'. Are calificarea de 'tinichigiu industrial'.
La 22 de ani s-a insurat. 'Am zis sa nu mai stau singur, sa am si eu cu cine vorbi, sa am cui ma descarca. Totul a fost bine pana cand sotia a ramas insarcinata, dar a decis sa nu pastreze copilul, desi eu il doream mult. Am divortat. Atunci, in 2009, ne-am certat, iar eu am plecat la Iasi'. Inainte de a-si gasi gazda, a dormit iar in gara, la fel ca in copilarie. Insa lucrurile s-au asezat repede: s-a mutat in chirie la 'mama Mirela' si a obtinut o slujba. Dupa atata timp in care doar strada i-a fost locuinta, a visat si inca viseaza la case, asa ca mereu proiecteaza una noua. Adica face schite de constructii pe calculator. Si picteaza icoane, asa cum a invatat in centrele de plasament. Iar cand deseneaza sfinti, viseaza. 'Mi-ar placea sa ma implic voluntar intr-o campanie de ajutorare a copiilor. Daca as avea 10 milioane de euro, as ajuta copiii. Altfel, ce sa fac cu banii, doar nu-i iau cu mineA Mai degraba sa ajut pe altul si sa vad ca-i multumit', marturiseste fostul copil disparut.
Revederea cu mama naturala
Citește pe Antena3.ro
Si-a gasit mama adevarata intr-o singura zi, dupa ce i-au trebuit aproape doua decenii sa aiba curajul de a o cauta. 'Pe 2 februarie am accesat site-ul si pe 3 februarie, de ziua mea, am vorbit cu ai mei la telefon. Dupa 19 ani. Nu se putea un cadou mai bun decat acesta. «Tu esti Ionel», a spus mama, plangand la telefon. A zis ca m-au dat in cautare prin Interpol, dar i-am spus ca, daca era asa, m-ar fi gasit'. A fost insa fericit de reintalnire, iar acum vorbeste la telefon nu doar cu mama, ci si cu surorile: Stefana, de 22 de ani, Daniela, de 20 de ani, despre care a aflat cu durere ca sufera de SIDA, si Iuliana, de 17 ani. Dupa ce au vorbit la telefon, mama a vrut sa vina la Iasi, insa nu a mai ajuns: 'Am asteptat-o in tensiune o saptamana si, pana la urma, m-am dus eu la Vulcan'.
In orasul natal, mai intai s-a intalnit cu una dintre surori, care era la serviciu, apoi s-a dus acasa. Se gandea ca o sa-l astepte mama in fata blocului, dar nu s-a intamplat asa. 'Am urcat pe jos la etajul 7, ca nu mai era lift. Mama se uita pe geam nerabdatoare. Nu era sonerie, asa ca am intrat. M-a imbratisat, m-a sarutat'. Au dat o petrecere si mama lui s-a bucurat enorm: 'Sarea in sus de bucurie'. A vrut sa ramana in Vulcan, insa nu si-a gasit serviciu, asa ca s-a intors la Iasi, mai ales ca a mai disparut si din entuziasmul mamei: 'Din cauza problemelor de sanatate ale surorii mele, o duc rau cu banii rudele mele de la Vulcan'. La Iasi are cam tot ce-i trebuie, asa ca s-a intors bucuros. Aici are o adevarata mama, Mirela, si tot aici si-a regasit, intr-un fel, copilaria. Chiar si astazi, la varsta pe care o are, nu pregeta sa se dea in scranciob, sa mearga cu rolele. Joaca rummy si asculta muzica, alte pasiuni ale sale. 'Imi plac toate animalele salbatice, cainii, pisicile'. Cand a venit la mama Mirela avea doar un schimb de haine, acum s-a mai pricopsit un pic, mai ales ca s-a dovedit a fi gospodar: face mancare, mai ales dulciuri, care-i si plac. Mai contribuie si la cheltuielile casnice, iar drept chirie plateste 300 de lei pe luna. Priceput la toate, nevoia l-a invatat in viata sa zbuciumata. 'N-am nici o avere. Insa vreau sa las in urma mea cat mai multe lucruri facute. Comoara mea este aceea ca sunt liber!', incheie Ionel cu o unda de multumire in glas.
