Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Şcoala din Copăceni, comuna basarabeană în care s-a născut Adrian Păunescu, va purta numele poetului. Aşa s-a propus în conducerea raionului Sângerei. "Şi aşa va fi", spune primarul Cozma Sîrbuleţ, sigur de asta ca de trecerea zilei de ieri.
În viitoarea şcoală "Adrian Păunescu" există o singură carte de-a lui Adrian Păunescu. Şi numai de două luni şi ceva a ajuns cartea asta în biblioteca şcolii. La 30 august, Păunescu a venit la Chişinău, cu mare efort, cu multă suferinţă, bolnav fiind, pentru a primi titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Gheorghe Duca, preşedintele Academiei, născut şi el tot în Copăceni, l-a invitat la ceremonie şi pe primarul Sîrbuleţ. Atunci i-a dăruit poetul un exemplar din "Cartea Cărţilor de Poezie", cu autograf: "Consătenilor mei din Copăceni-Bălţi, frăţesc şi regăsit omagiu".
Intrase deja În folclor
Cartea a stat neatinsă în raft încă trei zile după moartea poetului. Şi poate ar fi stat nedeschisă mai mult dacă autorul nu o elibera din rafturi şi nu îi dădea o nouă viaţă prin moartea lui. Copiii erau în vacanţă şi abia luni, la 8 noiembrie, când au revenit la cursuri, au văzut şi ei impresionantul volum de poezii, aşezat pe o masă în curtea şcolii, înconjurat de lumânări şi de câteva ziare basarabene care deplângeau pe pagini întregi moartea autorului. Nina Babinciuc, directoarea şcolii, i-a strâns pe toţi elevii în careu, le-a vorbit despre ilustrul lor consătean şi mulţi au aflat abia atunci de poetul Adrian Păunescu şi că el s-a născut în satul lor, în Copăceni. În manualele şcolare nu apare nicăieri numele lui. De unde să-l ştie?
Nici măcar profesorii nu se pot lăuda că i-au citit vreo carte. Cei mai în vârstă îl ştiu din anii comunismului, când ascultau la Radio România cântecele Cenaclului Flacăra, lunea după-amiază; pentru asta îşi cumpărau anumite aparate – "Alpinist" şi "Spidola" – şi îşi găseau motive să lipsească de la şcoală. L-au văzut şi în carne şi oase în 1990, când a venit la Copăceni – singura oară – cu Grigore Vieru şi cu Ion Hadârcă, a fost plină atunci sala căminului cultural, intraseră 1.000 de oameni pe 750 de locuri. Acum, pregătind comemorarea din prima zi de şcoală şi căutând pe internet poezii de-ale lui ca să le dea elevilor să le citească în careu, profesorii au descoperit că unele texte despre care ei ştiau că sunt folclorice au fost scrise, de fapt, de Adrian Păunescu.
Directoarea Nina Babinciuc ia o carte din raft: "Iată, aici avem cartea «De la lume adunate. Scenarii folclorice», de A. Bărbieru şi T. Neculce, care se studiază în şcoală ca materie extracurriculară. Aici găsim, iată, poezia «Galbenă gutuie», fără autor. Noi, dacă am căutat poezii pe internet, am găsit poezia lui Adrian Păunescu, iat-o aici. Şi precum se vede, aşadar, este vorba despre aceeaşi poezie, numai că în cartea de scenarii folclorice sunt câteva cuvinte schimbate". Opera şi-a lăsat autorul în urmă.
Scria poezii cu amândouă mâinile
În satul lui natal, Adrian Păunescu era aproape necunoscut până în ziua morţii. De câteva zile, de când ziarele şi televiziunile din Basarabia vorbesc despre moartea lui, precizând de fiecare dată că s-a născut în Basarabia, şi anume în Copăceni, toţi oamenii din sat ştiu că a fost un mare poet, ceea ce – şi nu mai mult de atât – până acum nu ştia decât o subţire elită intelectuală. Gheorghe Macovei, un fost colhoznic născut în acelaşi an şi în aceeaşi lună cu Adrian Păunescu, ştie chiar mai multe – sau, de fapt, nu ştie – şi întreabă cu o inocenţă doborâtoare dacă e adevărat că Andrian (aşa îi zic basarabenii: Andrian) scria poezii cu amândouă mâinile, aşa cum se aude. Nu e adevărat, îi zic; toată lumea ştie că scria cu patru mâini. Şi bătrânul tractorist râde şi zice că da, aşa e, Păunescu putea să scrie singur toate cărţile din Basarabia dacă rămânea basarabean şi nu se muta cu traiul în România.
Cei mai bătrâni oameni din Copăceni, cei trecuţi de 75 de ani, foarte puţini, îşi amintesc vag nu de Andrian, ci de părinţii lui, învăţătorii Floarea şi Constantin Păunescu. "Eu am făcut instrucţie premilitară cu învăţătorul Păunescu, că el era şi ofiţer de artilerie în rezervă", spune moş Sârghie Dobrogeanu, un moş de 89 de ani, slab şi uscat, să-l sufli ca pe lumânare. O lasă pe baba lui, Alexandra, să povestească mai mult, fiindcă lui îi tot sare vipla de pe dinţii de sus.
Bătrâna îşi aminteşte tot de învăţători, nu de copil. A, da, a ajutat şi ea la botezul copchilaşului: a copt pâine la cuptor şi a tăiat păsări pentru scălduşcă. Şi acum tot cu o pasăre tăiată o găsim, parcă a ieşit direct din povestea ei, după 67 de ani. Andrian a fost botezat în singura biserică din sat. După război, biserica a fost închisă până în 1988, când Gorbaciov a mai slăbit oleacă lanţurile. În 1990, la singura vizită a lui Adrian Păunescu în Copăceni. Moş Sârghie era pălimar la biserică, a deschis şi i-a arătat poetului unde a fost botezat. În aceeaşi biserică în care sfinţii au stat sub lacăt şi n-au mai primit nici o rugăciune mai mult de 40 de ani, părintele Valeriu Dubenco se roagă la fiecare slujbă pentru vii şi pentru morţi, iar la sfârşit se roagă şi pentru sufletul adormitului rob al lui Dumnezeu, Andrian, pentru iertarea păcatelor lui, cele cu voie şi cele fără de voie.
"Iaca pe uliţa aceea cu cheatră, la prima casă şădeu ii", zice Gheorghe Macovei, întinzând în direcţia casei o mână scuturată de un tremur nestăpânit, fiindcă, deşi e trecut de 7 dimineaţa, încă nu s-a împărtăşit cu strapazanul cel de toate zilele.
Casa pare solidă şi îngrijită de la depărtare. Cu cât te apropii, i se văd pereţii crăpaţi, acoperişul de ţiglă corobăit, prispa sucită, cerdacul sucit. E o casă obişnuită în părţile Moldovei, pe amândouă malurile Prutului, cu două odăi pe de lături şi o tindă la mijloc. Uşa e deschisă, putem să aruncăm o privire. Nu mai stă nimeni aici de ani întregi, dar înăuntru e totul aranjat şi curat, pe jos ţoale de cordele ţesute de mână, un covor de lână pe perete, un şifonier plin cu vase de bucătărie strălucind de curate în cameră. Deodată, bărbatul din curte, pe lângă care am trecut şi care ne-a arătat din priviri că putem intra, se năpusteşte în tindă, vociferând pe ruseşte, şi ne scoate afară, întâi pe fotograf; înainte de a ne da seama ce se întâmplă, trânteşte pe uşă un lacăt cât gulia şi ne împinge din cerdac în ogradă, printre curci. Nu vrea să apară poze la ziar.
Supărarea subită a bărbatului se lămureşte puţin mai târziu la Primărie. Cozma Sîrbuleţ, primarul, spune că omul de afaceri Vladimir Plahotniuc, preşedintele Fundaţiei Edelweiss, "una dintre cele mai puternice instituţii din Republică", a trimis la Copăceni un om de-al lui să evalueze casa în care s-a născut Adrian Păunescu, având de gând să facă acolo un muzeu, o casă memorială. "Şi va fi o casă memorială acolo, fiindcă Fundaţia Edelweiss e puternică, poate să facă un oraş, nu o casă", întăreşte primarul. Dacă apar poze cu casa, dacă se vorbeşte că e gata să se răstoarne pe-o parte, atunci proprietarii ar pierde la preţ. Arţăgosul care ne-a dat afară e un vecin care are grijă de casă. Maricica Bârsanu, proprietara, stă în Chişinău.
Casa nu a aparţinut niciodată părinţilor lui Adrian Păunescu. Învăţătorii Floarea şi Constantin Păunescu s-au cunoscut la şcoala dintr-un sat din Sălaj, iar după pierderea Ardealului au ajuns la Copăceni în 1941 şi au locuit cu chirie (sau le-a fost pusă la dispoziţie de autorităţile române, nimeni nu ştie) în această casă, unde, la 20 iulie 1943, s-a născut Adrian Păunescu. "Sigur că s-a născut chiar acasă, în casa asta – spune primarul Cozma Sîrbuleţ –, fiindcă pe atunci nu era maternitate. Venea moaşa comunală acasă… Şi cine avea zile trăia; cine nu, nu. Şi trăiau oamenii, nici o grijă!"
"Eu aproape nici nu-l mai ţin minte pe Păunescu, domn’ învăţători, că o plecat pe front. Dar pe Andrian… Eu l-am ţinut în braţe, l-am spălat, l-am legănat… Vai, ce tare a îmbătrânit", aproape se sperie ţaţa Anica Bucur când vede poza mare a poetului, cu barba albă, pe prima pagină a Jurnalului Naţional.
Când se cutremură de chipul îmbătrânit al poetului, femeia nu se referă la primul lui an de viaţă, ea fiindu-i atunci un fel de doică sau mamă de-a doua, cum se spune în Basarabia, ci la cum îl ştia din 1990, când Păunescu a venit în Copăceni.
"Eu n-am mai ştiu ninica di familia lui. Am auzît cî tatu lu’ Andrian o murit pi front. N-o murit? Aşă, l-o închis comuniştii, cî iara liberal. Şî am auzît cî Andrian de-amu s-o făcut poet mari în România. Ş-atuncea, în 1990, iara cam vara, cald, iac-aşa, o vinit om di la sovietul sătesc şi m-o chemat acolo. Sî ma duc acolo. Şî la soviet era Andrian Păunescu cu drughenii lui tăţi, şi m-o îmbrăţoşăt ş-o zâs: mama ni-o zâs cî dacî vin la Copăceni, apu’ de-amu s-o caut pe Anica lu’ Bucur, mama me de-a doua. Şî pi urmî o vinit şî la mini acasî sî vadî cum şăd şi nici nu ţ-oi mai spuni ci ni-o dat." Ţaţa Anica e cam tare de urechi şi n-o opreşti din turuială, când îşi ia avânt, decât dacă îi faci semn cu mâinile.
Anica avea aproape 13 ani când s-a născut Adrian Păunescu. Era din zece fraţi, avea vreo cinci mai mici decât ea, pe care-i spăla, îi hrănea şi păzea ca o mamă; fiind pricepută, învăţătoarea Floarea Păunescu a luat-o să aibă grijă de micul Adrian cât era ea la şcoală. "Era aşă un băiet frumos… Dumnniezău sî-l hodineascî de-amu…"
Dacă rămânea Păunescu în Basarabia
Bătrâna zice că a plâns când Păunescu a fost înmormântat. Acum plânge de jalea ei, că bărbatul e paralizat de şapte ani, iar ea are o hernie, stă cu maţele afară pe sub pestelcă, dar nu se mai duce la doctor, că e bătrână, ce să-i mai facă? Şi nici bani n-are. Mulţi din bătrânii satului, de când se tot scrie la ziare despre moartea lui Adrian Păunescu, sar în faţa oricărui străin şi strigă că ei l-au cunoscut când era mâţâţăl, se fac mai bătrâni cu zece ani, că poate nici nu erau născuţi pe atunci, şi totul numai ca să capete un ban, dar ea n-are nevoie de nimic, nu-i trebuie nimic de la nimeni. Ptiu!, ptiu!, ptiu!, cât venin în inima maldavanului nost’, să spună, auzi, că s-a lăudat ea la televiziune că i-a dat ţâţă lui Andrian, Doamne-Dumnezeule, când ea n-avea nici treişpe ani! Doar a avut grijă de el exact ca o mamă, fără dat ţâţă. Ce poet mare a ţinut ea în braţe şi l-a şters la cur, se plânge ţaţa Anica, şi nepoţii ei nici nu ştiu cine e Adrian Păunescu, nici nu ştiu bine româneşte. Uite, asta mică, Maria, citeşte "Povestiri despre Ceapaev", de Viktor Banikin, în româneşte, dar cu litere de la ruşi, ptiu!, ptiu!, ptiu!, ruşi!!! Comunişti!
Dacă rămânea Păunescu în Basarabia? – se întreabă doica lui. Ce se alegea de el? Şi după un scurt ocol printr-un viitor neîntâmplat, mâca Anica revine în primăvara lui 1944. Într-o zi, când s-a dus la doamna învăţătoare să ia copilul în grijă, Anica a găsit casa pustie. Femeia îşi luase copilul şi fugise din calea ruşilor, care se apropiau de la nord. "Pe 29 şi 30 martie 1944 – spune profesoara de istorie Emilia Sîrbuleţ –, trupele sovietice au ocupat linia Copăceni-Sângerei. Mama şi copilul s-au refugiat înainte de această dată. Deci cam opt luni a stat Adrian Păunescu aici. Nu există nici o urmă a lui. Dar important e că s-a născut aici. Şi aici va trebui să şi renască."
Citește pe Antena3.ro
