"Şi-apoi m-au băgat în dubă. Şi-n dubă un jandarm mă ţinea de cap şi altul mă lovea cu bâta. Ce cauţi tu, mă, aici? M-a întrebat unul. Caut şi eu ce-am pierdut acum 22 de ani, i-am răspuns. Ba o cauţi tu pe mă-ta, a răcnit, continuând să dea”. Era în duminica aceea neagră din ianuarie 2012 când românii au intrat în război cu jandarmii, la Piaţa Unirii. Revoluţionarul Walter Simionov era întărâtat, căci statul tocmai îi tăiase indemnizaţia, lui şi colegilor de suferinţă din decembrie ’89. Iar din 2006, de când rămăsese fără serviciu, numai din ea trăia.
De aceea nu i-a fost lui teamă de jandarmi acum, în iarnă, căci trecuse prin focul unei revoluţii adevărate, cu morţi şi cu răniţi: cea din ’89. Făcuse baricade în Piaţă şi scăpase viu ca prin urechile acului. Îl prinsese lupta tocmai pe 21 decembrie, când ieşise cu nevasta din spital. Era gravidă în luna a noua. Au lovit-o cu picioarele în burtă până a avortat. "Nu-ţi poţi permite luxul să uiţi aceste lucruri”, zice.
Şi poate tocmai de aia, în iarna aceasta, exact în acelaşi loc, Walter a scăpat o gravidă din mâinile jandarmilor. Ca pedeapsă i-au dat cu gaz lacrimogen pe la nas şi, povesteşte el, i-au tras o bătaie soră cu moartea. "Ei, gazele lacrimogene n-au fost cine ştie ce… au fost, aşa, un fel de aerosoli”, glumeşte el cu un surâs amar.
A ieşit din grevă, şi-a înmormântat tatăl, a intrat din nou în grevă
Cam atât a mai rămas din revoluţionarul bătăios: un zâmbet amar. La 47 de ani are cancer, dar se dă viteaz. Ultima dată când doctorul l-a întrebat dacă-l doare ceva, el a zis decis: "Da, măseaua!”. Walter Simionov doarme pe o băncuţă în Piaţa Universităţii din iarnă, de la revoltă. Şi tot de atunci a pierdut aproape tot: nevastă, tată şi mai are un pic şi rămâne şi fără apartament. Pe soţie, spune el, a trimis-o afară, în străinătate, la o rudă. "Fiindcă eu nu-i mai puteam asigura farfuria cu mâncare”.Tatăl i-a murit în timp ce el era în greva foamei. A ieşit din grevă, şi-a înmormântat părintele, a intrat din nou în grevă. Apartamentul riscă să şi-l piardă fiindcă n-are cu ce plăti întreţinerea. Nu se mai gândeşte la el şi, de când a descoperit că se poate supravieţui chiar şi sub cerul liber, nici măcar nu-l mai interesează apartamentul. Îi pare rău, însă, de căţel şi de pisică. În fiecare dimineaţă se duce la ei să le dea de mâncare. În schimb, el nu prea mănâncă; n-are ce. "Pur şi simplu am învăţat să trăiesc cu aer”, zice. De fapt, trăieşte cu câteva felii de pâine pe zi şi cu o gură de apă.
"Sunt cel mai fericit om: mama trăieşte, soţia trăieşte...”
O lecţie de supravieţuire care lui nu i se mai pare dură, de când a făcut două greve ale foamei. O dată în decembrie 2011, stând întins pe spate, timp de două săptămâni, fără să mănânce şi să bea nimic. Grevă neagră. Îşi cerea indemnizaţia de revoluţionar înapoi, pentru el şi pentru colegi. Iar a doua oară în iunie 2012, când a intrat din nou 14 zile în greva foamei şi jumătate a făcut-o iarăşi neagră. Când a înţeles că se înfometează degeaba, a cerut câtorva instituţii să-l eutanasieze. N-a primit nici un răspuns, aşa că după 30 de zile a considerat că i-au aprobat solicitarea tacit.
Pentru determinarea sa, cei cinci, şase colegi revoluţionari din Piaţă l-au numit lider peste ei. L-au plăcut fiindcă e carismatic şi seamănă un pic cu Che Guevara şi fiindcă a pus pe picioare o asociaţie de revoluţionari. Dar nimic din toate astea şi nici măcar faptul că a avut un serviciu onorabil în Regimentul de Gardă şi Mihai Viteazul nu-l ajută acum să realizeze ce şi-a propus cu încăpăţânare: să-i facă pe români să înţeleagă că trebuie să schimbe lucrurile. Nu pe toţi, ştie că asta e imposibil. Dar măcar pe câţiva care, la rândul lor, să facă şi ei asta mai departe.
"Să nu credeţi că fac politică, nu! Eu sunt un simplu activist civic”, spune. Are o tristeţe a lui pe care a cristalizat-o abia acum, după mulţi ani de frământări: "Românii încă nu au înţeles că integritatea naţională este mai valoroasă decât codul de bare de la pâine”. Şi spune că acum un singur lucru îi mai dă forţă să supravieţuiască: "Speranţa că se vor opri oamenii de pe stradă şi vor veni la mine să mă întrebe de ce stau aici”.
Încă se mai gândeşte la eutanasiere, dar ne-o trânteşte, brusc: "Sunt cel mai fericit om: mama trăieşte, soţia trăieşte...”.