Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mama ei se întrebase cu grijă care îi va fi purtarea faţă de noi, însă spre marea ei uşurare, Elisabeta nu se împotrivise venirii noastre; cu ea, însă, nu puteai niciodată să fii prea sigur; da, era foarte greu de trăit cu dânsa şi nu puteai s-o împaci uşor.
“Ah, Elisabeta mea e foarte fantastică, aşa a fost ea totdeauna, chiar de copil, totdeauna, «himmelhoch jauchzend, oder zu Tode betrubt»( “Strigând de fericire până la cer sau mâhnit până la moarte”, vers din Goethe), adevărat temperament de poet, gata să privească toate ca o tragedie, mai ale sacum când, din nenorocire, are destule prilejuri, de a vedea în toate tragedie, ah... ah!”
Poate mama pricepea despre ce vorbea ciudata bătrână, dar pentru mine şi Ducky, parcă ar fi vorbit chinezeşte. Deodată, bătrâna prinţesă, întorcându-se spre mine, zise:
“Dar nu se va putea împotrivi farmecului tău, drăguţa mea, semeni cu florile îmbobocite primăvara”.
Cuvintele ei mă uimiră întrucâtva, dar în casa aceasta totul era uimitor gazda, măreţele flori pictate pe pereţi şi apoi, adunată la o parte, ca find al tabloului, ciudata gloată de ologi biblici. Şi mai era şi acea misterioasă regină, care nu voia, sau nu putea să umble, nici să stea în picioare. Unde era oare?
”Vom avea plăcerea de a vedea pe fiica d-voastră?”, întrebă mama care căuta să se poarte cât putea ea mai bine; o ghiceam noi după glas, pentru că ovhii ei rătăceau prin toate colţurile, parcă ar fi vrut să-şi întipărească în minte fiecare lucru. Căci nimănui nu-i plăceau mai mult decât mamei, întâmplările ciudate.
”Ah! Gott! Da, e gata să va primească, stă în pat şi pictează, pictează necontenit. Uneori nu vrea să ştie decât de poezie, numai poezie; alteori de muzică, numai de muzică, şi acuma de pictură, mereu de pictură, şi panouri aşa de mari... foarte greu de pictat în pat. Dar Elisabetei îi place tot ce e greu. Sper că voi putea s-o îndemn să vină la micul dejun în scaunul cu roţi. Una din ciudatele ei păreri e că nu poiate mânca decât lucruri reci: i se aduc înainte multe farfurii mici, pline cu mâncări deosebite, dar nimic cald. Ah, da, Elisabeta!”...şi iarăşi ridică biata mamă mâinile în sus, într-un gest de nedumerire.
Prinţesa Marie de Wied vorbea cu uşurinţă englezeşte însă cu o vădită intonare germană. Glasul ei părea că vine de departe, ca şi privirea ochilor, din fumdula celor orbite adânci ca într-o tivgă de mort.
În sfârşit, după ce ne mai potrivirăm puţin toaleta, furăm conduse într-o altă parte a casei, unde îşi avea apartamentele regina bolnavă. Călcam domol şi tăcute, parcă am fi mers la biserică. Ne suirăm pe o scară îngustă, apoi coborărăm câteva trepte; ni se spuse că ne aflăm într-o anexă a vechii case, clădită după dorinţa Elisabetei. Mama ei ne lămuri:
“Elisabetei îi plac odăile mici şi colţişoarele ciudate”.
