Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"De cinci ori a fost aranjat geamantanul. Pana la urma s-a decis: Anna pleaca in rochia neagra cu picaturi albe, iar gulerul alb din pichet, mansetele albe, cordonul tot alb. Accesorii: palarie alba, geanta alba, pantofi negri. La patruzeci si noua de ani arata tanara si patrunzatoare. In ajunul plecarii, Anna Petrovna era daramata: toata ziua a umblat inlacrimata, cu pastila de validol sub limba: Dar daca nu reusim sa ne intalnim? Daca el nu ma va recunoaste? Au trecut douazeci de ani! (...)
Trenul se apropia de gara principala din Bucuresti. Prin fereastra se vedea cum se misca domol platforma plina de cei ce-i asteptau pe cei din tren. O tanara mama cu copilul in brate, o pereche in varsta, tineri cu infatisare de sportivi, barbati cu buchete de flori.
Nimic nu-si mai aminteste Anna. Si-a pierdut cunostiinta. In cateva minute, o salvare a oprit pe platforma, iar medicii au scos-o pe Anna pe targa din vagon (...). Un barbat inalt, ras in cap, cu aspect impresionant si cu un buchet de crini albi s-a prezentat: Teodor Balanica, astept pe cetateanca Anna Poretkaia. A urmat o scena muta: ghidul, fara sa scoata o vorba, a aratat cu degetul spre targa din salvarea deschisa'. Si asa, Teodor Balanica n-a apucat sa-o vada pe draga lui Anna, in rochia ei cea frumoasa.
In sufrageria sa din Drumul Taberei, asezat la masa, pensionarul Florea Neagu isi scoate ochelarii si se opreste din citit. Ii tremura vocea si parca i se umezesc ochii. Mereu il incearca emotiile astea cand tine in mana manuscrisul povestirii reale "Anna'. Simte ca are misiunea sa dea mai departe istoria Annei si a lui Balanica caci crede ca n-a ajuns intamplator la el. Si ne explica si de ce: odata, demult, in tinerete, el l-a cunoscut pe Teodor Balanica, ofiter si profesor universitar. Au lucrat impreuna. Nu-si imagina la vremea aia ca intr-o zi, peste multi si multi ani, il va mai cunoaste o data pe domnul profesor, dar ca personaj romantic, intr-o povestire scrisa de amica sa, scriitoarea Ludmila Stern. Cand l-a descoperit in proza Ludmilei, a simtit ca e datoria lui sa traduca proza din rusa in romana. Mai ales ca scriitoarea fusese prietena buna a Annei si o inregistra pe magnetofon in timp ce rusoaica ii povestea cum a trait razboiul.
"Cand am vazut bucatica de paine, infasurata in servetel, m-am muscat de mana sa nu zbier'
Anna si Balanica s-au cunoscut in focul bombardamentelor de la Berdyansk din sudul Ucrainei. Urgia a inceput in 1941, cand orasul a fost ocupat de nemti. In scurt timp li s-au alaturat si unitati romanesti. La Berdyansk a fost iadul pe pamant. Care scapa cu viata din lupte ajungea sa umble pe strada direct pe cadavre, iar cine trecea pe la marginea orasului auzea gemete si vedea cum se misca pamantul din santurile proaspat sapate. Erau muribunzii evrei – intr-un final, sase mii cu totul - impuscati, culmea, povesteste Anna, nu de nemti, cu chiar de rusi. "Cel mai ingrozitor, spunea Anna, e ca nu i-au impuscat nemtii. Am vazut cu ochii mei, stiu si afirm cu toata raspunderea (...). Cei ce trageau in oamenii neinarmati, in batrani si copii, erau de-ai nosti, cetateni sovietici, locuitori din Berdyansk, vecini... Pana nu demult mergeau unul la altul, se vedeau de sarbatori, praznuiau impreuna (...) Erau timpuri de nebunie totala', povesteste Anna in proza Ludmilei Stern.
Iar in miezul acestei nebunii Anna si Teodor Balanica s-au cunoscut si s-au indragostit, fara sa aiba curajul sa vorbeasca prea mult despre asta. El era locotenent major, ea – jurist. La prima intrevedere, el a intrebat-o in germana ce limbi straine cunoaste. "Nemteasca, insa cu dictionarul', i-a raspuns ea. El a spus ca ar vrea sa invete limba rusa si i-a propus sa-l mediteze. Vrajita de ochii romanului, Anna ar fi acceptat, dar mama s-a opus: "Mama s-a infuriat de-a dreptul. M-a facut tarfa si saltea nemteasca'. Asa ca a fost nevoita sa-l refuze, dar faceau ei ce faceau si tot dadeau nas in nas unul cu altul, prin oras. O data cand el a aparut de nicaieri in strada, aparand-o de niste nemti beti. Alta data cand el insusi a chemat-o sa o avertizeze ca e urmarita si ca, daca nu se va ascunde, va fi arestata. Nemtii aflasera ca Anna ii sprijina pe partizanii antifascisti, lipind noaptea afise, umbland prin case si incercand sa convinga oamenii sa lupte pentru victorie. Ca sa n-o puna si mai mult in pericol, la final romanul i-a spus: "De ma vedeti pe strada, sa nu cumva sa-mi dati buna ziua. Sa treceti pe partea cealalta, eu nu va cunosc'.
Dar degeaba, caci peste cateva zile a fost arestata. "Soldatii i-au pus catusele si au plimbat-o prin tot orasul, prin Piata Mare, unde erau spanzurati de nemti doi partizani. S-au oprit langa spanzuratoare si unul dintre ei i-a spus: «In rand cu astia o sa fii spanzurata, curva jidoveasca»', mai povesteste Ludmila Stern in proza sa. A urmat, apoi, cosmarul vietii Annei. Nu banuia fata ca tot Balanica o va salva de aici.
"In camera pentru patru persoane – privata, paturi suprapuse si douasprezece femei arestate. Erau anchetate de contabilul de la cinematograful local. Le batea fara mila, si acum se poate dibui in capul Annei urma loviturilor'. Cand a sosit doctorul, un amic al tatalui sau, Anna aproape ca nu mai era om: "I-a ras parul din jurul ranii si i-a uns furunculele purulente, rasarite pe cap fie de necuratenie, fie de infometare. I-a gasit optsprezece. Dupa trei zile a revenit si i-a adus un pachet de la parinti: o bucata de paine si o sticla de lapte. «Cand am vazut bucatica de paine, infasurata in servetel, m-am muscat de mana sa nu zbier. Atat de tare m-am muscat, ca mi-a dat sangele»', povesteste Anna.
Dupa douazeci de zile, Teodor Balanica a sosit la puscarie, impreuna cu un alt ofiter si a scos-o de acolo, sub un pretext oficial: amandoi au depus garantie pentru ea ca e un om integru si instruit si ca Rusia are nevoie de astfel de oameni.
Iubire in miezul razboiului: "Vreau sa-mi traiesc restul de viata alaturi de tine. Am sa mor, dar te voi tine minte'
"Balanica a mai venit de cateva ori, totdeauna noaptea, totdeauna de unul singur. De fiecare data ma prevenea: «Niciodata sa nu-mi dati buna ziua pe strada, niciodata sa nu recunoasteti ca ma stiti. Ai vostri n-o sa ierte… Iar ei vor reveni». (...) O data a venit ziua. Sa-si ia ramas bun. Ingenuncheat pe un picior a spus: «Anna, circumstante mai nepotrivite pentru a va spune ce am de spus nu pot exista. Dar altele, ma tem, n-or sa mai fie. Desi sunt casatorit si am o fetita, eu n-am incercat niciodata ceva asemanator. Eu... vreau sa-mi traiesc restul de viata alaturi de tine. Am sa mor, dar te voi tine minte». A pus capul pe genunchii mei. Eu ii mangai ariciul de par, tuns scurt, imi curg lacrimile, nu pot sa-i spun un cuvant. Apoi s-a ridicat si mi-a intins o hartie. Era scutirea de munca fortata in Germania, semnata de comandatul roman si garnisita cu stampile'. Si mai mult decat atat: era documentul care-i salva viata nu doar ei si familiei sale, ci tuturor celor aproape 20 de suflete care vietuiau in locuinta Annei.
Caci rusoaica era casatorita cu un evreu fugit departe si vesnic era in vizorul nemtilor. Cu toata dragostea lui pentru Anna, ofiterul roman se ruga si pentru sotul ei. Intr-o noapte, in Joia Mare, i-a batut la usa. "Dincolo de usa este ofiterul Balanica cu o lumanare aprinsa in mana. Anna a deschis, el s-a asezat pe lavita, i-a intins lumanarea si i-a spus nemteste: «Fie ca lumanarea aceasta sa arda mult. Roaga-te ca el sa traiasca. Iar daca va cadea prizonier, roaga-l pe Dumnezeu sa-l trimita in Romania. La noi nu ucid evreii». Cat de primitiva era nemteasca mea, povestea Anna, dar eu intelegeam fiecare cuvant de-al lui intr-un chip mistic'.
Regasiti dupa 20 de ani, gratie rubricii "Se cauta unul pe altul' din revista "Romania'
Era 1943. In 1961 Anna, vaduva, a inceput sa-l caute, dupa ce daduse intamplator peste revista "Romania', asteptandu-si randul la frizerie. La ultima pagina a gasit rubrica "Se cauta unul pe altul' si a scris redactiei, povestind despre salvatorul familiei sale. Si asa, scrie Ludmila Stern, povestea lor de iubire a reinviat, deocamdata prin posta: "A trecut un an din ziua cand s-au regasit, si intre Moscova si Bucuresti a inceput un roman epistolar. Anna ii scria lui Balanica cateva scrisori pe saptamana povestindu-i cu amanunte din viata ei. Aproape zilnic soseau scrisori de la el, pline de dragoste si tandrete, incat ea nu le putea citi fara lacrimi. «Minunate, filozofice, profunde scrisori –, isi amintea Anna. – Le citeam prima data cu dictionarul, iar dupa zece citiri le stiam pe dinafara». Aceste scrisori au devenit pentru ea o trebuinta, ca o inghititura de apa in pustiu, dar ea nici nu se caznea sa inteleaga de ce. Se invitau unul pe altul in vizita, se convingeau reciproc cine sa vina primul, dar amanau, tot mutau intalnirea, le era poate teama ca realitatile aspre ale vietii pot narui visul. In cele din urma in primavara lui 1963 Anna s-a hotarat sa mearga in Romania'.
Numai ca, de emotii, a lesinat in gara. Doua zile a stat in spital, iar iubitul ei nu s-a miscat de langa patul ei nici o secunda. Cand s-a mai pus pe picioare, a dus-o la Slanic Moldova, la recuperare, apoi, pana in 1980, au trait impreuna Raiul. Se vedeau cand la Bucuresti, cand la Moscova.
Romanul a cerut-o de sotie, dar ea, spirit independent, a refuzat caci nu se vedea locuind intr-o tara straina, casnica, sotie de profesor. "In 1980 (povesteste Ludmila Stern) Teodor Balanica a venit pentru ultima oara la Moscova. A stat numai cinci zile. Avea cancer, si nici nu facea o taina din asta, dar venise sa-si ia ramas bun'. Anna i-a dus dorul clipa de clipa pana in 2003, apoi s-a stins si ea.
Citește pe Antena3.ro
