Încă un reportaj dintr-un sat acoperit de nămeţi

Sinistratii astia sunt chiar enervanti. Apar mereu pe la televizor, din vizuinile lor de sub zapada, si se plang ca n-au aia, n-au aia, ca nimeni nu le spune nimic, nimeni nu le da nimic, nu ii sprijina nimeni cu nimic. Reporterii se baga in nameti pana la gat sau se suie pe casele ingropate in zapada, ca niste cocostarci, si scot pe plisc aceleasi psalmodii de sfarsit de lume, impanate cu metafore scolaresti: necuprinsul de gheata, infernul alb, pustiul de zapada. Totul pe un fundal de muzici grave. Ca sa te impresioneze. Sa te tina lipit de ecran.

Aud vorbele astea in tramvai, in drum spre Baneasa, dimineata. E viata la mana a doua la televizor. Eu voi avea ocazia sa o vad cu ochii mei. Merg spre sediul trustului Intact, unde ne intalnim mai multi voluntari, colegi din trust, ca sa ducem ajutoare in nu stiu ce sat de prin Buzau.

Altii s-au ocupat sa stranga mancare, haine, medicamente pentru sinistrati, sa faca rost de transport pentru noi, voluntarii. Noi venim la de-a gata si urcam intr-un autocar cald si incapator, un hotel pe roti. Nu suntem chiar asa de multi, abia ocupam jumatate din scaune. Putini, dar veseli. Parca plecam intr-o excursie.

Masinile cu ajutoare au plecat inainte, altele vor veni din urma noastra. N-avem nicio grija. Necazurile vazute la televizor sunt departe. Ce vedem noi pe geam, din fuga autocarului, nu seamana deloc cu ce am stim din presa. Parca alunecam pe luciul unei felicitari de Craciun, una imensa, cat Baraganul, cu braduti incarcati de nea, case cu caciuli pufoase, campuri intesate de turme albe. Numai cadourile mai lipsesc. Si Stefan Hrusca. Insa dupa vreo ora, cand o cotim din drumul principal spre comuna Glodeanu-Silistea, o mana haina rupe ilustrata si ne arunca pe un drum ingust, un defileu taiat prin zapada inalta cat autocarul. Matahala are loc doar de doua degete de-o parte si de alta.

Intram intr-un sat. Cativa copii sunt insirati pe marginea drumului, adica sus, pe meterezele de zapada. Cum stam tolaniti in scaune, le ajungem cu capetele la genunchi. Cativa electricieni umbla la firele de pe stalp doar inaltandu-se in varful picioarelor, cum as umbla eu la lustra de acasa. Stalpul indicatorului de intrare in localitate e ingropat, se vede doar numele, Corbu, parca scris in aer. Un vlajgan alearga pe deasupra, sare peste indicator, coboara niste trepte si dispare intr-o vagauna. In urma lui rasar din gaura, ca niste iepuri din vizuina, femei si copii imbracati cu haine in toate culorile posibile. Ne repezim cu aparatele de fotografiat sa prindem aceasta aparitie miraculoasa a oamenilor din nimic. Putem doar banui ca acolo, sub zapada, e o casa.

Primul rand de case, din marginea satului, e acoprit cu totul de zapada. A fost prima linie de rezistenta in fata viscolului. Din al doilea rand de case, doar acoperisurile se mai vad. Oameni si caini se aduna in jurul hornurilor, din care ies funii subtiri de fum. Insa de la al treilea rand de case incolo privelistea e una obisnuita, de iarna. E o iarna bogata, poate prea bogata, e drept, dar nu seamana nici pe departe cu dezastrul endemic de la televizor. Nici primul, nici al doilea, nici al treilea sat strabatut cu autocarul nu sunt, cum se spune in presa, "sate intregi acoperite de viscol". Reporterii de televiziune aleg sa transmita numai din casele marginase, ingropate in zapada. Sunt imagini intr-adevar impresionante. Socante.

In Casota, urmatorul sat, la fel. Mai departe, in Vacareasca, la fel. Drumul a fost desfundat, sunt sateni la magazinul din centru, sunt urme pe zapada si in fata discotecii "Ultimul imperiu". Ierni ca asta imi amintesc destule din copilarie. Numai ca aici nu e nimic idilic, ci suntem in miezul unui cataclism natural. Asa stim cu totii. Si de aceea ne aflam aici.

Mai departe de Vacareasca nu se poate trece cu autocarul. Fiindca aici sunt trase pe marginea drumului cateva camioane militare, cu prelata, pline cu ajutoare. Vreo douazeci de oameni se imping, se inghiontesc. Unul striga niste nume de pe o lista si incearca in zadar sa faca ordine. Mai vin si alte camioane din fata noastra, parca ar fi manevre militare in Vacareasca. Autocarul nu incape pe langa masinile armatei. Coboram si o luam pe jos spre Carligu Mare, tinta noastra. Mai sunt cativa kilometri pana acolo. Zapada e rasa pana la asfalt, e mai bine de mers decat pe trotuarele din Bucuresti. Doar vantul, scapat din labirintul caselor, izbeste cu furie. Dar noi am venit pregatiti pentru gerul naparasnic, viscolul naprasnic, iarna naprasnica prezentate naprasnic la televizor. Si pare ca nimic nu ne poate sta in cale.

Insa pe la jumatatea drumului ne oprim cu rasuflarea taiata. In fata noastra se inalta un deal de omat de patru-cinci metri. Un drum ingust, cat lama buldozerului, il despica in lung ca pe un cas. Trecem in sir indian printre feliile colosale si din nou simtim furnicaturi pe spinare. "Uau!", exclama o fata de la PR uitandu-se in sus. Pe toti ne copleseste semetia brutala a troienelor.

Nu trebuie sa fie satele acoperite cu totul de zapada ca sa se poata spune ca sunt calamitate. E de ajuns sa ai undeva in drum o bariera de omat ca asta si atunci tot satul ar fi izolat de restul lumii. Nu intra si nu iese nimeni, ca in cetatile asediate. Mori cu zile. Cum s-a si intamplat.

Iesim din canion si ajungem in Carligu Mare. Si aici, tot asa, zapada astupa doar casele laturalnice. In rest, daca ajunge pana la genunchi. Ici-colo, pe la rascruci, pe unde vantul a gasit loc sa-si mane caii, s-a inaltat cat gardul. Dar e frumos sa fie zapada mare, e chiar idilic, ca in Cosbuc.

Ne indreptam spre biserica, unde masinile cu ajutoare au ajuns inaintea noastra. Trebuie sa le descarcam si sa caram pachetele in brate acasa la batrani, la bolnavi, la neputinciosi. Si le vom face si carari in curte. Din urma ne-au venit de la Bucuresti treizeci de lopeti nou-noute, odihnite, numai bune de pus la treaba. Le si vad pe fetele de la trust, ca sunt mai multe fete decat baieti, cum arunca zapada cu manutele lor invatate cu pixul si cu microfonul. Si cum cara saci de cartofi sau cutii de lapte.

In capatul ulitei ma intampina un batran. A iesit la poarta ca sa vada ce e cu ceata asta voioasa de baieti si fete, revarsata pe ulita. "Cu ce ne sprijiniti?", face spre mine. "Am adus mancare", zic. "Lasa, bre, mancarea. Cu ce ne sprijiniti?"

Se recomanda Paul Vasilescu, 67 de ani. Are o mana rupta, a cazut de pe scara, zice. Altfel, ar lua o lopata si ar muta omatul, nu ar sta ca muierile la poarta sa se uite cine trece pe drum, sa caste urechea la cine ce spune. Omul zice ca nu vrea conserve de la "Jurnalul National" si de la "Antena 1". Treaba noastra ar fi sa punem biciul jurnalistic pe spinarea primarului ca sa tina drumul deschis. Ca daca se poate umbla, atunci vine masina cu marfa, omul se duce singur si-si ia mancare de la magazin. Si poate sa intre Salvarea in sat cand are nevoie cineva. A murit unul, saracul, mai la vale, unde falfaie baticele alea negre la poarta. O saptamana l-au tinut in casa pana a putut legistul sa intre in sat. I-a facut autopsia chiar acolo, pe masa, in odaia dinspre drum. Cand ai drum, poti sa te duci la serviciu. Poti sa te duci la doctor. Poti sa te duci la apa. Apa de la fantanile din sat nu e buna de baut. E amara, nici animalele n-o beau. Doar la marginea satului sunt cateva fantani cu apa buna. Sa vii cu galeata de la capatul satului, prin zapada pe alocuri cat gardul, nu e chiar in putinta oricui. Cine nu e in stare sa-si aduca apa de la fantana topeste zapada si bea. Ii scrasneste praful in dinti, dar macar nu moare de sete. Asa, fara drum, satul e o inchisoare, o insula. Abia in dimineata asta, dupa doua saptamani de izolare, s-a deszapezit drumul si foarte probabil tocmai ca sa poata ajunge masinile noastre cu ajutoare. De altfel, fasia fara zapada se termina la biserica, unde vom descarca pachetele.

Peste toate, satul nu are lumina de doua saptamani. Carligu Mare, spune Vasilescu, e oricum inapoiat, ca toate satele romanesti. Daca il mai lasi si fara curent, il arunci direct in epoca primitiva. Unii si-au tras gaz in casa, si-au pus centrale pe gaz. Dar fara curent centralele alea nu-s decat niste cutii de tabla. Lemne nu si-au facut de toamna, ca s-au lasat in baza gazului. Si acum le crapa mobila in casa, de ger. Cine le imprumuta lemne pe cancerul asta, intr-un sat sarac, dintr-o zona fara paduri?

Telefoanele mobile s-au descarcat de mult. N-ai cu ce suna la un copil, la o ruda, sa le spui ca mai traiesti, sa-i intrebi daca mai traiesc. Un televizor sa afli ce se mai intampla in tara asta... Poate se anunta ca s-a pornit cineva spre ei sa-i scoata din zapada, poate le spune cineva o vorba buna la televizor, sa-i incurajeze. Sunt doua generatoare pe benzina in tot satul. Dar fiindca nici benzina nu curgea la burlane, in cele doua saptamani de izolare generatoarele n-au pornit decat ca sa incarce cateva telefoane mobile. Cum se lasa seara, oamenii se baga sub plapumi si nicio luminita nu se mai zareste in intunericul alb.

"Daca aveti, dati-mi o bricheta din aia cu luminita", ne roaga mai tarziu mos Dumitru Iancu pe mine si pe fotograful Alexandru Molovata. Am dat de mos Dumitru la marginea satului orientandu-ne dupa un cos de fum iesit de-o palma din zapada. Din drum am pasit direct pe acoperisul casei lui. Ne-am invartit o vreme cu lopetile in mana si pana la urma am observat miscare intr-o groapa sapata in zapada. Erau acolo batranul, nevasta-sa si fiul lor retardat, "cu probleme", cum zic ei. Am coborat la ei in vagauna si acum ne roaga sa le dam, daca avem, ceva de luminat: daca nu o bricheta, poate o lanternuta, niste chibrituri, lumanari. N-avem asa ceva. N-avem decat doua lopeti de la mogul, noi si neastamparate. "Atunci, zice femeia, va rugam sa dati zapada de la barabolica aia, poate dau astia drumul la curent si mai vedem si noi ceva la televizor! Suntem singuri, televizorul ne mai tine de urat."

Alex merge pe streasina casei pana in dreptul antenei si o dezgroapa. Apoi sapa tot mai adanc, pana ajunge la nivelul geamurilor. Cand lumina patrunde in sfarsit in casa printr-un colt de geam, batrana se repede si trage perdelele. Ne cheama in casa, ne da sa mancam slanina cu paine si ne face cate o cafea la aragaz. A prins-o potopul cu trei butelii pline in casa. A avut noroc. Stam toti in veranda casei de sub zapada si bem cafea. De la sinistrati. In casa e cald. Caldura trece prin plafon si topeste zapada. Sunt vagoane de zapada deasupra. De cateva zile a inceput sa picure apa printre scandurile tavanului. Batrana stie ce inseamna asta, ca poate sa cada casa peste ei. Casa e prinsa cu totul in zapada. Podul si peretii verandei s-au curbat sub apasarea zapezii. Daca nu se rupe casa in doua sub greutate, atunci se va prabusi cand se va topi atata amar de omat. Sa incerci sa-l muti cu lopata e ca si cum ai lua cu lingura din mare. Poate numai cu cateva zeci de oameni sau cu niste utilaje. "Daca se darama, se darama peste noi. Eu de-aici nu plec", spune hotarat mos Dumitru.

Stau toti trei in groapa aia si asteapta o minune. Nici apa nu-si pot aduce singuri, desi fantana e la vreo suta de metri, una dintre putinele fantani cu apa buna. Batrana ne roaga sa-i aducem niste apa, ca s-a saturat de zapada topita.

Urcam in curte, la vreo trei metri, traversam gradina pe zapada intarita, trecem peste gard, din care se vad doar varfurile parilor, apoi escaladam un damb, coboram pe niste trepte sapate in zapada si in sfarsit ajungem la fantana. La intoarcere, unul urca pe trepte, celalalt ii da galetile pe rand. Si tot asa le coboram. Batranii n-ar fi putut face treaba asta. Aproape de casa, calc mai apasat si ma afund in zapada pana la brau. Noroc ca am doua bidoane cu capac, nu ma ud. Galetile sunt la Alex. Cand se intoarce sa ma scoata din nameti, observ ca o galeata are insemnele PDL-ului. Galeata de campanie.

In drum spre biserica vad cativa sateni cu geace de fas de la PNL.
Dinspre biserica vin palcuri-palcuri de oameni cu bratele pline de pachete. Femei, copii, babrbati in putere. "Astia nu-s de la noi din sat!", zice un satean, carligean, Iulian Radu, oprindu-se din lopatat. Ii taie cu privirea, pe sub spranceana, pe veneticii care s-au bagat primii la ajutoare. Zice lovind cu lopata in zapada: "Astia stau la sosea si pandesc cand vin ajutoare. Se anunta intre ei, din sat in sat. Si unde vin ajutoarele, hop si ei ca lacustele. E bataia asta urata pe ajutoare, dom'le. Rusinea lumii suntem. Unde te duci in tara asta, cand se da ceva, e cu bataie, e cu care-i mai tare si cu care ia mai mult! Si daca are nevoie, si daca n-are, se baga sa ia! O fi si saracie, dar e si multa nesimtire. Domnule, cand mai aduceti ajutoare, dati-le voi cu mana voastra la cine are nevoie. Ca daca le lasati aici, ajung numai la unii, nu si la altii. Ce s-a ales de camionul de pui congelati? L-au imapartit intre ei o mana de smecheri!"
Aterizezi din Bucuresti intr-un sat oarecare, n-ai de unde sa stii cine e flamand si cine se preface. Noroc cu parintele Marian Tudor, le imparte el cum stie mai bine, ca el cunoaste satul. Dar nici asa nu-i multumita lumea, ca unii is pocaiti si nu primesc, altii cica primesc prea putin, altii ca de ce le-ai dat doar cartofi, ce, ei nu se califica pentru carne? "Mie nu mi-a dat nimic, ca a zis ca barbata-miu are tractor", carcoteste o femeie. Daca le impartea primarul, tot nu era bine. Mereu e cineva nemultumit, oricine ar imparti ajutoarele.

Mai incolo ma reintalnescu cu Alexandru Molovata. Raneste zapada in fata unei porti. Trecea pe-acolo, a vazut o batrana caznindu-se de una singura, i-a luat lopata din mana si s-a incins el la bataie cu nametii. Si da-i, si da-i, cu aparatul de fotografiat la gat. Nu e deloc usor sa tai omatul batatorit si inghetat, apoi sa-l arunci la doi-trei metri. Cer si eu o lopata si ii vin in sprijin lui Alex. Cand terminam, el pleaca spre biserica, eu mai raman pe ulita. Aflu, din vorba in vorba, ca un batran de 84 de ani n-a mai iesit de cateva zile din casa, nu stie nimeni daca mai traieste sau nu. Ma intorc la femeia careia i-am facut carare la poarta cu Alex si o rog sa-mi imprumute o lopata ca sa despic omatul pana la batranul ala, vecinul ei. Si nu vrea sa-mi dea lopata. Va rog! Nu vrea si pace. Ca daca i-o stric?

In afara de cativa oameni organizati de preot, care au umblat cu lopetile din poarta in poarta, nu gasesti pe multi care sa se poata lauda ca s-au interesat si de viata altora. Ma intorc la Iulian Radu si ii spun de mosul ramas in casa. Iulian sare gardul, de fapt paseste pe zapada pe deasupra, si incepe sa-si faca drum din curte spre ulita. Se vede ca zapada e neatinsa, deci n-a intrat si n-a iesit nimeni din curte. Ne vine in ajutor un baiat de vreo douazeci de ani, Adrian Tudosie. E din Bucuresti. A venit aici, in sat, la bunica lui, cand a aflat ce se intampla. Iulian merge cu lopata inainte si la un colt de gard dezgroapa de sub zapada un caine, apoi altul. Potaile incep sa latre. Se bucura. Il gasim pe batran in usa casei. Infofolit intr-o suba, cu un fes tras peste o broboada veche si soioasa. Pe masa din tinda sunt cateva castroane murdare si o bucata de mamaliga inghetata bocna. Batranul sta in mijlocul satului, dar zile la rand nu l-a bagat nimeni in seama. "Fiecare e pentru el", murmura mosul cu o voce sugrumata. Ma jenez sa-l intreb unde si-a facut nevoile zilele astea. Acum Iulian, cu forte improspatate de camera de filmat intoarsa spre el, da frenetic din lopata, face o carare pana la veceu. Apoi duce o ramificatie pana la stogul de coceni din gradina si alta pana la grajd. Mosul tine acolo o martoaga. Ii pune in iesle un snop de coceni inghetati si ii da apa amara de la fantana din curte.

"Oameni buni, mai ajutati-va si voi intre voi!", le spun lui Iulian si batranului cand plec. Si cand ajung spre seara la biserica la fel le spun, pe un ton sagalnic, si satenilor care stau in drum si se uita la colegii mei cum descarca o masina cu lapte si cu paine. "Ia hai sa punem si noi mana", isi fac curaj niste femei. Ne insiram de la masina pana la usa bisericii si dam pachetele din mana in mana. Imi fuge gandul la o secventa din "Secretul din Santa Vittoria", cand toti oamenii din sat se insirasera pe o distanta enorma si dadeau din mana in mana sticlele de vin, avutia lor, ca sa le ascunda de nemti. De fapt, nu sutele de mii de sticle de vin erau marea lor avutie, ci solidaritatea lor. Earu toti acolo, in frunte cu primarul lor, Bombolini, interpretat de Anthony Quinn. Aici, nici pomeneala de primar. Suntem doar noi si cativa oameni saraci dintr-un sat sarac si imbatranit de la marginea Baraganului. Atat de saraci, incat beau apa din galeti pedeliste si poarta fasuri de la liberali. Si nici vin de ascuns din calea potopului nu au. Doar multa zapada.