Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-o noapte senină de noiembrie, în Piața Universității din București, zeci de mii de voci rostogolesc asurzitor aceleași cuvinte: “Co-lec-tiv, Co-lec-tiv” și “Corupția ucide!” Printre oamenii veniți cu prietenii sau cu familia la protest, un tânăr îmbrăcat în haine ponosite nu-și găsește locul în mulțime. Singur, fără să privească pe nimeni în ochi, se lipește temător de câte un grup și strigă cu tot sufletul. Cel mai în largul lui se simte lângă băieții din galeriile de fotbal: e acolo ceva ce ar vrea și el să simtă, chiar și pentru o clipă - solidaritate, oameni cărora le pasă de ceva și o căldură, așa, ca într-o familie. “Asta e singura mea bucurie, de când am ajuns la București. Mă răcoresc șI eu pe toți cei care ne-au furat în ultimii 26 de ani, senatori, deputați, miniștri”, spune ca un om bătrân și dezamăgit și cuvintele sună ciudat în gura unui tânăr de 26 de ani. „Împotriva cui protestezi, de fapt?” “Împotriva celor care ne-au nenorocit,” răspunde sigur pe el. “Pe tine cine te-a nenorocit, Culiță?”, îl întrebăm. Tânărul ridică privirea și râde chinuit, ca de o durere ascunsă. “Nici nu mai știu…”
Reporterii Jurnalului Național îl știu pe Culiță de-acum 8 ani. A fost subiectul unei povești cu happy-end. Cel puțin așa a crezut toată lumea la vremea respectivă. Numai că acest băiat este unul dintre copiii însemnați de sistem, iar soarta lui poate deveni un manual despre cum poți distruge viața unui om în trei pași. Pe tânăr nu-l cheamă Culiță, ci Andrei Mănălău, dar porecla i-a devenit destin și blestem. Când l-am strigat așa în mulțimea de la Universitate, băiatul ne-a privit suspicios și a dat să fugă. Apoi, când ne-a recunoscut, a zâmbit și ne-am dat seamă că, dintr-un om strivit de destin, un singur lucru a mai rămas întreg: zâmbetul.
Primul pas: fuga din Rai
Andrei Mănălău a fost un copil fericit. A crescut până la 7 ani în satul Pușcași, aflat la zece kilometri de Vaslui, într-o casă mică, primitoare, cu un acoperiș de tablă. Avea un cățel pe care îl îndrăgea, Bobby, părinți care îl iubeau și tot satul era universul lui sigur șI netulburat. “Cel mai bine îmi amintesc când mergeam iarna cu colindul. Aveam un buhai, trăgeam o sfoară dintr-un butoi și se auzea
În satul natal, bunicul lui Culiță, Vasile Mănălău pe numele lui, își amintește de ziua în care nimic nu a mai fost la fel pentru familia lui. “Andrei era de 7 ani și rămăsese în grija bunicii dinspre mamă. S-a lovit la un deget și s-a dus la doamna Vica la dispensar să-l panseze. Femeia l-a pansat și l-a trimis acasă. Dar el a zis că se duce după mă-sa care lucra la Focșani la niște sere. Era mai mămos, așa. Și s-a dus la cursă și dus a fost. Unde nu l-am căutat... Cu poliția, am umblat și prin babe, prin cărți, prin popi. După un timp, la vreo trei ani de la dispariție, ne-am luat gândul că ar mai fi viu, mamă-sa i-a făcut praznic, a dat de pomană pentru el,” îșI amintește bătrânul.
Din ziua plecării, Andrei nu-și mai amintește decât frânturi. “Aveam două nuci în mână și mă țineam după un văr prin sat să-mi spargă o nucă. Bunica făcea mâncare în timpul ăsta. ȘI eu m-am tot ținut după vărul ăsta. Am urcat apoi în autobuz să merg la gară. Să ajung la mama la Focșani, la ferma la care muncea. Țineam tare mult la mama pe atunci. Am urcat apoi în tren șI am coborât la București”, o spune fără nicio emoție.
Pasul doi: Cireșarii, varianta la stat
A plâns Andrei în tren, a întrebat oamenii unde-i mama lui. Nu i-a spus nimeni. Călătorii i-au umplut o sacoșă cu mâncare și au chemat Poliția Transport Feroviar. “Eu aveam niște probleme de limbaj, eram puțin bâlbâit. Și, la secție, polițiștii m-au întrebat cum mă cheamă. În loc să înțeleagă Mănălău, mi-au zis Bălălău. Și așa m-au trecut în acte. Le spuneam că-s al lui Culiță, așa îi zic lu’ tata în sat, de la Neculai. Și ei au înțeles că mă cheamă Culiță Bălălău. Și cu numele ăsta am rămas vreme de opt ani”, spune băiatul trist. Și n-ar fi fost nicio supărare dacă această neînțelegere nu i-ar fi schimbat viața pentru totdeauna. Rebotezat, copilul a fost dus la Centrul “Cireșarii II”, să stea printre orfani și copii ai străzii. Iar cînd părinții l-au declarat dispărut și poliția a început cercetările, nu s-a gândit nimeni că Andrei Mănălău, copilul dispărut din Vaslui, și Bălălău Culiță, găsit în tren și trimis la orfelinat, sunt de fapt aceeași persoană. Pentru că niciun polițist nu s-a uitat măcar în baza de date să vadă că există un copil dispărut cu semnalmentele lui Andrei.
Așa a început pentru băiat coșmarul unei vieți lipsite de orice mângâiere. Opt ani în care a învățat doar câteva lecții de supraviețuire: cel mai puternic trăiește, trebuie să se adapteze ca să poată rezista și trebuie să îngroape orice amintire îl poate face vulnerabil. “Eram șocat. Mi-era frică de copii ăia mai mari, mulți veniți de pe stradă, înrăiți. Mă porecleau în toate felurile, mă făceau schilod, schelete, că eram slab și tot slăbeam. Nu mă apăra nimeni. Nu-mi plăcea mâncarea, eu eram obișnuit cu mâncarea de la țară. Aici ne dădeau ciorbă fără sare, mâncare fără gust. Mă simțeam tare singur, nu știam ce-i cu mine,” rememoreză rapid primele impresii.
Fiecare zi era o luptă și devenise prea ocupat cu supraviețuirea ca să mai aibă timp să viseze că a avut cândva o mamă, un tată și o soră, și o casă caldă cu acoperiș de tablă, și un cățel Bobby.
“Câteodată plângeam, câteodată nu. Noaptea, mai ales. Mai primeam uneori și bătaie. Îmi dădea repede sângele pe nas când mă pălmuia cineva. Femeile de-acolo ne dădeau la tălpi, că nu eram cumințI, făceam șI noi traznăi. Ne puneau în fund, ziceau să ridicăm tălpile și ne dădeau cu o șipcă din aia de lemn. Și ustura, ce mai ustura…Cred că meritam, că săream gardul înalt de tablă de la centru șI fugeam în oraș. Ne distram în felul nostru: cerșeam. Puneam apoi la un loc tot ce primisem șI ne luam sucuri, mâncare, țigări. Fumez de la 10 ani, dar din pungă n-am tras șI nu trag”, o spune cu sinceritate.
Se obișnuise cu viața asta nouă. Nu mai era Andrei de mult, devenise din ce în ce mai mult Culiță. “Anturajul m-a stricat. Ne băteam, râdeam de bătrâni în RATB, nu le dădeam locul. Mă învățau ceilalți toate prostiile. Vorbeam șI eu ca ei, vulgar, scuipam.” A crescut șI, o dată ce a prins putere și curaj, nu mai accepta o palmă sau bătăi la tălpi de la angajații centrului. “Săream gardul tot mai des să fugim în oraș și angajații centrului chemau Poliția. Polițiștii ne aduceau înapoi și noi, când ajungeam, înjuram: “Aaa, ați chemat poliția? Veniți încoace...”, loveam pe toată lumea. Era o modă să te bațI cu personalul. Aveam momente de criză, de nebunie. Toți copiii se purtau așa”, recunoaște senin singura metodă pe care a învățat-o ca să-și rezolve frustrările. Singura pedeapsă care putea să-i mai potolească pe adolescenții din centru era foamea. “O zi-două, ne țineau flămânzi. Și ne linișteam. N-aveam la cine să mă plâng de nimic. Era un psiholog acolo, da’ nu prea vorbeam. Sau când vorbeam ne zicea: o să fie bine, lasă, că o să treacă.”
Dar timp de opt ani nu a trecut.
Pasul trei: un happy-end venit prea târziu
În primii ani de la dispariția lui Andrei, familia l-a căutat cu disperare. Tatăl se ducea neobosit și pe la București, și pe la Iași după orice indiciu al Poliției. La mamă, venea din când în când câte un polițist cu poze de copii găsiți, dar din nicio fotografie nu zâmbea Andrei al ei. “Eram disperați, plângeam toți, na, ca după un copil drag. L-am cătat și prin apă cu grebla, pe la orașe cu poliția. Nu știu cum de nu l-am găsit. Apoi, după o vreme, am zis că a murit. Maică-sa i-a făcut praznic ca la mort și n-am mai avut speranță”, povestește bunicul Vasile Mănălău. Cu toții au ajuns la concluzia că băiatul le-a fost răpit și omorât.
În anul 2005, Jurnalul Național a demarat campania Copii dispăruți (http://jurnalul.ro/special-jurnalul/campanie-apel-pentru-copiii-disparuti-34179.html ). Într-o scrisoare deschisă adresată autorităților, se cerea schimbarea procedurilor în cazurile de dispariții de minori, în special ca cercetarea să înceapă imediat, nu după 48 de ore, cum prevedea legea, iar fotografia și semnalmentele copiilor dispăruți să fie transmise rapid la nivel național. Articolul din ziar conținea mai multe poze ale unor copii despre care nu se mai știa nimic. Printre ele - poza lui Andrei Mănălău, dispărut fără urmă în anul 1997.
O angajată a centrului Cireșarii II a citit ziarul și i s-a părut că vede o figură cunoscută: copilul din poză semăna izbitor cu un băiat din centru, Culiță. Au anunțat poliția și, curând, a început nebunia. Coincidențele au început să devină evidente și, pentru a înlătura orice suspiciuni, familia lui Andrei Mănălău a fost chemată la București să se întâlnească cu copilul din centru. “Bucuria noastră a fost mare, nu mai știam ce să facem de fericire, nu ne venea a crede”, povestește bunicul însuflețit.
La București, au mers doar tatăl și bunica maternă, mama era la muncă în Spania. La centru, Culiță a fost și el pregătit sumar pentru întâlnire, dar sentimentele lui erau departe de fericire. “Când am aflat că mi-au găsit părinții, n-am simțit nimic. Haideți, lăsați-mă, că eu n-am părințI, aici am crescut. Aicea-s frații mei, ce familie să mai am eu? Cum, părinții mei după opt ani? Nu credeam. Tot ce voiam era să mă lase în pace toți”, povestește Andrei în șoaptă.
Într-o încăpere rece de la centrul Cireșarii, cu faianță pe pereți șI scaune vechi, Culiță stă între un bărbat în putere șI o bătrână cu batic. E drept, până la sosirea rezultatelor testelor ADN, nimeni nu poate confirma că bărbatul de lângă el este tatăl lui, dar e de-ajuns să le privești chipul ca să-ți dai seama de asemănarea izbitoare. Puștiul de 15 ani se uită mai mult furiș la oamenii ăștia străini care îl copleșesc: îi arată fotografii cu el când era mic, cu părinții când erau mai tineri și cu alți doi frați născuțI după ce el a dispărut. Bunica scoate o poza cu mama lui. “Are părul ca al tau. Ți-o las la tine, ia-o”, și femeia încearcă să-i îndese poza in buzunarul de la piept. Copilul nu vrea. Îi dă mâna la o parte, apoi se hotărăște totușI să o primească. “Îți plăceau mult trenurile șI mașinile. Mai știi?”, încearcă tatăl să lege o conversație. Băiatul învârte poza mamei între degete și dă din cap neconvins.
“Era prea multă presiune. Eu sunt tatăl tău, eu sunt mama ta. Am suferit un șoc, cred. Am mai stat doi ani la centru până au fost toate actele gata, dar eram și mai nervos ca înainte,” povestește Andrei. Toate emoțiile care-l copleșeau le traducea într-un singur fel: prin violență.
Cei de la Cireșarii II au răsuflat ușurațI când Culiță a părăsit în sfârșit centrul: scăpaseră de o problemă. Când băiatul s-a reunit cu familia, au încercat să îmbrace în cuvinte cât mai festive o realitate pe care toți o intuiau : “E balanța asta a bucuriei că el pleacă acasă și a tristeții că pleacă din centru. Aici sunt condiții cu tot ce trebuie pentru acești copii, dar nimic nu se compară cu acasă. Pentru Culiță, acasă a dispărut. Până se va obișnui, va fi foarte greu”, spunea Alina Ladar.
Ce se întâmplă după happy-end
Când s-a întors în satul natal, Culiță, redevenit Andrei, era un străin. “În sat nu mai cunoșteam pe nimeni, nu-mi plăcea lumea, mâncarea, drumurile, casele, nimic nu-mi plăcea. Eram violent. Eram obișnuit cu viața de București, cu anturajul meu,“ încearcă să explice cum se simțea captiv între cele două lumi. A nimerit acasă într-un moment în care părinții lui nu se mai înțelegeau. Iar el nu știa să-șI exprime sentimentele decât prin tăcere sau prin ură. “Mama îmi mai spunea,
Într-o zi, mama lui n-a mai luptat pentru o cauză pierdută. A decis că “nu-i bun băietul”, așa că a hotărât să plece definitiv în Spania. Și-a luat ceilalți trei copii “buni”, frații lui Andrei, și și-a refăcut viața. Culiță a rămas la Pușcași cu tatăl lui și bunicii din partea tatălui. Mai supărat și mai neînțeles ca înainte. Era deja un adolescent vânjos, greu de dat pe brazdă și neobișnuit cu munca la țară. “La prășit, nu știa, la sapă, nu știa. Mai mergea cu căruța cu un vecin la pădure și mai câștiga un ban. În loc să ia mâncare, lua țigări șI juca billiard. Tot mie îmi cerea mâncare.
“Prima dată ne-a fost milă de el, acum nu ne mai e, că știm ce-i poate pielea. Dacă ar fi crescut și el cu maică-sa și cu taică-su împreună, altceva era. Mergea la școală, vedea cum e viața într-o familie, înțelegea și el ceva din lumea asta. Dar dacă părinții s-au despărțit….Acolo, la București, s-a învățat hoinar. Nu mai avem ce-i face, e un om pierdut. Acum vreo două trei-luni a lovit-o pe bunică-sa cu o cană în cap și a spart mai multe geamuri la casă. A fugit de-acasă, nebunul, că știe că, dacă se întoarce taică-su din Spania, o să-l bată pentru ce-a făcut. De când a plecat nu mai știu nimic de el și nici nu mai vreau să știu. La mine în bătătură nu mai are ce să caute”, spune hotărât bunicul. Îi pare rău, că băiatul îi poartă numele și i-ar fi lăsat și lui moștenire o bucățică de pământ, poate chiar casa, dar acum nu mai e cale de întors. Varianta lui Andrei despre problemele din familie e puțin diferită. “Tata mă bate că cică îl fac de râs că plec de-acasă și dorm prin vecini, dar eu nu mai puteam sta cu bunicii. Bunica e foarte rea la inimă, cătrănoasă. Are 80 de ani, dar mă blesteamă, nu vrea să mai știe de mine. Nu-mi dă să mănânc și stau amândoi cu gura pe mine. Nu-i iubesc pe cei din famlia mea. În ziua de azi, mai degrabă te ajută un străin decât familia”, spune Culiță cu tristețe.
În sat, a găsit o bucată de mămăligă rece, un culcuș în pod și o vorbă bună la tanti Rozica, o femeie aprigă care a crescut 9 copii și vreo 12 nepoți. În curtea ei modestă, nu departe de cea a bunicilor lui Andrei, tanti Rozica ascultă cu lacrimi în ochi ce-i povestim despre Andrei. Îi spunem că ultima oară l-am văzut la București, dormea prin parcuri sau pe betonul rece, undeva între o farmacie și un magazin. “Vine frigul, vine iarna, trimiteți-l la mine, că io-l țin. Nu știu ce are să se aleagă de el. O rămâne așa pe lume, rătăcit? De când a plecat, duc un jind așa, mi-e dor de dânsul. Nu m-a jignit o dată, mai făcea trebușoară, aducea apă, ca băietul meu era. Acasă, spuneau bunicii că e rău, la mine nu era rău. Era alungat, nu era alinat, cum fac alți bunici. Mie mi s-a făcut milă de el și am știut șI inima omului. Nu e nebun, nu-i nici prost. Trebuie să știi cum să-l iei, să te porți omenește cu el. Moșnegii ziceau că e împuțit, că nu le face treabă. La mine cum făcea și îmi vorbea frumos? Atâta mai zic și gata: câinele nu fuge de colac, mamă dragă”, spune tanti Rozica înverșunată, că un om care are familie umblă așa pe drumuri și printre străini.
Femeia îl știe pe Andrei de mic și îi e ciudă când vede cum s-a jucat soarta cu el. “Era altă treabă, creștea și el ca omul, educat, vedea șI el ce înseamnă acasă. Dacă el a fost prin lume, bătut șI chinuit... Ce a văzut, așa a crescut!”
Acum, Andrei doarme pe străzile din București. E iar Culiță, copilul rătăcit despre care nimeni nu știe ce se va alege. S-a împrietenit cu taximetriștii și șoferii autobuzelor de la un capăt de linie, oameni cu suflet care îi mai cumpără un covrig și o cafea. „Nu fură și pare om serios. L-am testat deja,” spune admirativ un șofer, povestind cum a lăsat la vedere o sumă mare de bani de care Culiță nu s-a atins. Îl mai lasă să măture prin microbuz, ca să-i dea bani de mâncare, să-l facă să se simtă util. “Îmi mai dau 2 lei, 5 lei, îmi cumpără salam, pâine, sunt buni cu mine. Dar cel mai greu mă împac cu frigul noaptea”, recunoaște Culiță. Și-ar dori un serviciu și o casă a lui, în care să stea liniștit, dar știe că nu mai are mult timp să caute. Vine iarna și nu va mai putea dormi pe străzi. De mers la un centru de noapte pentru persoane fără adăpost, nici nu vrea să audă: e sătul de dormit la comun, de centre și de oameni care nu-l lasă în pace.
Povestea lui Culiță nu are niciun sfârșit. Cu atât mai puțin un happy-end. Prezentul e cu atât mai trist cu cât atât Andrei cât și familia lui își doresc să nu se fi regăsit niciodată. Uneori, în nopțile foarte reci când îi vine să plângă, Culiță își permite luxul de a visa. Cum ar fi fost viața lui dacă nu pleca de acasă? Cum ar fi fost dacă polițiștii îi înțelegeau numele lui corect atunci când l-au găsit? Dacă cineva s-ar fi uitat în baza de date la poza lui de copil dispărut? Dacă Poliția ajungea la Cireșarii II și-l găseau mai repede? Dacă mama și tatăl lui ar fi rămas împreună? Dacă nu și-ar fi irosit viața și șansele? Cine este de vină pentru asta? Împotriva cui să se revolte, împotriva cui să mai strige în Piața Universității un om fără adăpost și fără viitor?
În anul 2005, în urma campaniei Jurnalului Național legată de situația copiil dispăruți, Poliția Română a schimbat procedurile în cazul copiilor dispăruți. O dată cu prezentarea unor cazuri dramatice ca al lui Culiță, s-a decis că polițiștii vor începe cercetarea imediat, nu după 48 de ore, așa cum prevedea legea până atunci. Mai mult, fotografia copilului dispărut va fi trimisă rapid la Poliția de Frontieră, în centrele pentru minori șI în toate secțiile de poliție din țară.
Citește pe Antena3.ro
