Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mama iubea din suflet pe socrul meu şi se înţelegeau de minune; nemaipomenit de curtenitor şi de plăcut, apucăturile lui aveau o distinciţie fără seamăn; afară de aceasta, avea o înaltă cultură, era foarte citit şi mare cunoscător de artă. Mama preţuia, din inimă toate aceste însuşiri. De altfel, era încântată de toate aceste, şi această familie germană, aristocrată însă plină de bunătate, era cu totul pe gustul ei. Toţi se arătau prietenoşi şi simpli; singura fiinţă mai puţin mlădioasă din fire era bolnavă, prinţesa Antonia. Cel mai fermecător membru al familiei însă, afară de prinţul Leopold, îl înfăţişa bătrâna şi încântătoarea lui mamă, născută prinţesă de Baden. Mică şi firavă, cu trăsăturile feţei de o rară frăgezime, încadrate în văluri şi dantele, care le înteţeau şi mai mult farmecul delicat. Rochiile şi mantilele ei erau întocmai cum se cuvenea să fie. Purta totdeauna mănuşi cu degetele mult prea lungi, pentru că n-avea putere să le tragă cum trebuia. Fiind cu desăvârşire surdă, făcea mici gesturi prin care arăta dacă pricepuse sau nu convorbirile noastre, mai mult pantomime; îi plăcea gluma şi avea obiceiul să ridice mâna în chip drăgălaş, pentru a-şi acoperi gura când îi venea să râdă sau se prefăcea supărată de vreo nostimadă prea îndrăzneaţă. Drăguţa bătrână, bunica Josephine avea cel mai frumos nas ce l-am văzut vreodată; era unul din lucrurile cele mai desăvârşite făurite de mâna lui Dumnezeu.
Înfăţişarea viitoarei mele soacre a fost pentru mine o adevărată dezamăgire. Auzisem că fusese de o mare frumuseţe şi eram plină de nerăbdare s-o văd şi nu mă puteam împăca cu ideea că ea această femeie palidă, cu buzele albe şi nas greces, cu trunchiul prea scurt şi picioarele prea lungi. Această cumpănire a proporţiilor e uneori foarte frumoasă, însă la ea şoldurile fiind deosebit de mari, linia lor îţi jignea oarecum privirea. Dacă aş fi fost mai în vârstă, desigur mi-aş fi dat seama cât de frumoase erau încă trăsăturile feţei. Se arăta faţă de mine cât se poate de iubitoare şi de duioasă, ceea ce, după cât îmi dădui seama mai târziu, trebuie să-i fi pricinuit o mare sforţare căci, fiind catolică ferventă, ca să nu zic fanatică, faptul de a avea o noră protestantă trebuie să fi fost pentru ea o suferinţă.
Aceasta, totuşi, nu era numai o întâmplare. România, fiind o ţară ortodoxă, poporul, în chip firesc, dorea ca descendenţii regelui său să aibă aceiaşi religie.
Fusese una din condiţiuinle primite de regele Carol, la urcarea lui pe tron, şi ştiind că o prinţesă catolică niciodată nu s-ar fi supus la aceasta, luase în căsătorie o prinţesă protestantă; vrând, nevrând, Ferdinand trebuia sa facă acelaşi lucru.
Lui Ferdinand, găsindu-şi o mireasă pe placul lui, nu-i părea rău de jertfa ce o făcea, cu toate că, din pricina firii sale mai adevărat religioasă decât a unchiului său, nu se simţea tocmai asigurat că nu-şi primejduieşte sufletul, mai ales că mama lui era încredinţată că fiul ei avea nevoie de iertarea bisericii ale cărei decrete le călcase.
Ferdinand era fiul ei favorit; era o mare asemănare între firea amândurora, mai ales de când depărtarea, cum se întâmplă de obicei, îi ştersese toate cusururile şi-i mărise toate bunele însuşiri. Dar dragul lui fusesem primită cu braţele deschise şi cu multe dovezi de dragoste; şi-apoi , eram atât de tânără, o mică fiinţă atât de nevinovată şi de încrezătoare, încât, desigur, îmbunam chiar pe cei care, în cugetul lor, nu mă acceptau pe deplin.
Mama îşi adusese toţi copiii cu ea la Sigmaringen, pe Alfred şi pe noi surorile, până şi pe mica Baby, care avea pe atunci 8 ani, şi care, îndată fu iubită de toţi, fiind un copil foarte deştept şi hazliu. Dacă nu mă-nşel, erau cu noi şi d-rul X şi soţia lui; d-rul X încântat afară din cale de acest fermecător cămin german.
Sunt atâtea de spus despre vremea aceea, atâtea întămplări, atâtea impresii, încât mi-e greu să aleg să să scriu şi ce să las deoparte. Voi încerca să povestesc ceea ce mi s-a întipărit mai mult în amintire, ca să zugrăvesc în chip limpede ce se petrecea în mintea mea de şaisprezece ani.
Viitorii mei socri nu locuiau vechiul castel, ci o casă în partea de jos a oraşului, din dosul căreia privirile se întindeau asupra unei mari grădini şi a unui parc, casă ce le apaţinea din timpul când vechiul “Schloss” era locuit de părinţii lor. Acum venise rândul generaţiei celei tinere să ia locul părinţilor, aşa cum se întâmplă de obicei în familiile regale; un fel de “chasse-croise” care sare peste o generaţie.
Vechiul “Schloss”precum şi “Furstenbau” (astfel se chema locuinţa socrilor mei) erau pline de lucruri frumoase.
