Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sex, dolari şi timp (la discreţia profesorului), cerute cu forţa de zbirii mai mici sau mai mari ai catedrelor universitare, la Iaşi. Abia s-a terminat sesiunea de examene. Studenţii se află într-o binemeritată vacanţă. Profesorii îşi numără satisfăcuţi “realizările”. E posibil să fi fost pentru ei o sesiune fructuoasă. Fiecare după gradul său de verticalitate. Se naşte însă întrebarea: sunt studenţii la discreţia totală a profesorilor? E o întrebare obligatoriu de pus în contextul în care zilele trecute, la UMF Iaşi, au fost arestaţi doi profesori pentru că au luat şpagă (pusă în carnetul de student), 2000 de euro, pentru promovarea unui amărât de examen. Cel de al treilea cadru didactic cerea să facă săptămânal sex, pe durata unui semestru, pentru ca o domnişoară bine făcută să poată promova examenul cu el. De aceea i se spune şi profesorul “Patu’ sau patru”. Am fost şi eu martor la un examen în care profesorul a făcut “preş” din studenţi. Nu e nicio exagerare. I-a ţinut captivi timp de 15 ore pentru un examen. Timp în care el îşi vărsa cu amar şi foc veninul neîmplinirilor (tinereţii?). Pe toată durata examinării nu i-a întrebat de sănătate; pur şi simplu i-a ţinut captivi în universitate - de dimineaţă, (de la 4.00, pentru cei veniţi de la depărtare de Iaşi), până între 22.00 şi 23.00, aproape de miezul nopţii. Timp în care studenţii au stat numai în picioare, la uşa “împăratului” cu toc (pentru pus note). Nu i-a păsat că unora le plângeau copiii acasă, că aveau soţi, mame, că erau cu inima cât un purice de emoţie, că nu au mâncat, că le e frică, că le e rău şi cad din picioare (două persoane au făcut pusee de tensiune). Că poate au şi ei suflet…”Probabil, prin acest mod sadic de a trata masteranzii dorea şi el să bată şaua ca să priceapă studenţii, cine ştie pentru ce. Ar fi culmea să fie vorba doar de sadism pur?”, a spus o studentă extenuată. “Oare nu poate fi reclamat la Protecţia Consumatorului sau undeva mai sus, pe linie ierarhică, la rectorat? Nu se poate aşa ceva: să examineze studenţii timp de o zi şi o noapte, fără întrerupere!”, spune un altul. “Plus că obiectele studiate nu se regăsesc în titulatura specializării - Didactică. E mai mult cercetare decât didactică? Aş vrea să cer cuiva socoteală pentru asta, dar se poate? N-ai cui să te plângi! Nu mai spun că profesorul predă aiurea noţiuni pe care nici el nu le mai ştie, atât de mult e cantitativ. S-a încurcat de zeci de ori la tablă. Dacă l-ai examina şi pe el, sigur s-ar încurca. În schimb, noi trebuie să ştim totul, toate aberaţiile, toate formulele”. Studenta se număra printre cei rămaşi să intre la partea de oral a examenului undeva departe în noapte, pe la 20.00, după mai bine de jumătate de zi de când se afla “sechestrată” de profesor în Universitate. “Doar am timp destul”, spunea profesorul, pe la 18.00, după mai bine de 10 ore de travaliu examinatoriu, în timp ce corecta pedant, pentru a treia oară, o lucrare bună, de patru pagini. Şi asta doar pentru că studenta a îndrăznit să-i facă o observaţie că a greşit undeva la predare. Aşa şi era, avea să se convingă el, primind acceptul în acest sens de la un alt student. Nu avusese încredere în domnişoara ce îi făcuse observaţia! Urât caracter. Am suferit şi eu cot la cot cu aceştia în acest sfârşit de lună ianuarie.
Portretul profesorului la bătrâneţe
Personajul principal? Evident, e profesorul. Profesorul Z. Dacă îl vezi pe stradă, ai putea spune că e sudor. Ori tăietor de lemne. Are o figură mai degrabă de tătar decât de român. Ochii îi sunt uşor ascuţiţi la colţuri. Şi are privirea şfichiuitoare, prea puţin blândă. Vocea? Subţire, uşor piţigăiată. Nu ar acoperi strigătele de alint ale unei studente “îndrăgostite” de un posibil iubit. Ce să mai spunem de ţipetele unui pacient operat cu o jumătate de anestezie. Cifrele înşirate pe tablă la întâmplare i se reflectă în chelia liniştită de om ce se apropie de vârsta pensionării. “Mai are trei ani, de-ar trece mai repede”, a spus unul dintre colegii de catedră, şi ei incomodaţi de pedanteria efectiv “de dr. Mengele” a profesorului cu pricina. Se poartă modest. Îmbracă câte o flanea simplă, în culori cenuşii, deasupra unor pantaloni sport. Are o voce calmă, prea calmă….Acest bătrân, îi dăm doar iniţiala numelui: Z, pentru a-i proteja reputaţia, mănâncă oameni. În două zile, cât durează uneori un examen cu el. El face ca studenţilor să li se diminueze efectiv nu pofta de studiu, ci efectiv pofta de viaţă, spune un masterand ce are de gând să îngheţe anul doar pentru a scăpa de el. “Trebuie să-mi întrerup studiile, să aştept până când el nu va mai fi profesor aici!”, spune tânărul, descriind situaţia dramatică prin care trec studenţii care au de-a face cu el…Z. e doar un bătrân cu răbdare, pedant până la enervare, fără familie, fără griji. Logodit doar cu matematica. Cu “chirii” de plătit doar teoremelor ce le pătrunde nestimulat prin găurile lor negre. Meditând la reflexiile nostalgice ale tinereţii pierdute. Cu rate şi credite de achitat doar în gând studenţilor ce îl vor ţine minte şi pe lumea cealaltă. Nu. Nu îi e jenă că mii de oameni care au trecut pragul respectabilei instituţii de învăţământ de-a lungul anilor îl urăsc şi-l vor ţine minte toată viaţa! Nu, el pur şi simplu taie în carne vie cu stiloul său înmuiat în ură. Ori exagerare. De fapt, taie cu el inocenţa tinereţii pure, lipsa de griji a unui corp realmente tânăr, inclusiv din punct de vedere psihic. Cel al studentului. Despică încrederea specifică tinereţii. Posibil că actele sale brutal “chirurgicale” îi folosesc ca experienţe umane. Experienţe de coşmar. Îl fac probabil să nu mai fie singur cu răutatea sa. E greu de înţeles până la urmă acest om, ca şi materia pe care o predă fără prea mult talent! Să-l vedem evoluând într-o zi de examen! Iată şi personajele secundare. Studenţii din sală: tineri întreţinuţi de părinţi, cu economiile pe sponci. Profesori de liceu plătiţi cu salariul minim pe economie. Tinere cu copii (nu multe). Oameni cu griji, în general. Care nici n-au cum să o ducă pe roze în România unei crize ce nu şi-a retras încă colţii. Într-o Românie în care nu e niciun student care să fi dus un trai lejer, ca el. Să fi avut un post sigur, încremenit în proiect, vreme de decenii. Cu salariul la adăpost şi postul bătut în cuie, fie şi în lipsa rezultalelor personale (aici nu e cazul), că cele ale colectivului, nu se pune problema: Facultatea de Matematică din Iaşi e printre cele mai bune în privinţa lucrărilor de cercetare etc.
Matematică pe timpuri de criză
Aşadar, scena acţiunii se petrece…Cum deja aţi realizat: Facultatea de Matematică din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, din Iaşi. Sunt primele ore ale dimineţii. Cum am ajuns aici? Pentru a se pune la adăpost pe viitor de vremuri dificile, mulţi “încearcă” să urmeze o specializare de masterat la facultatea ieşeană. Un masterat despre care cred iniţial că e pentru studenţi mai mici, dar şi mai mari, cum e firesc: cu program de cursuri şi seminarii doar vinerea, cum e la multe alte facultăţi de acelaşi profil. Un program de acest fel, adaptat cerinţelor învăţăceilor există, de exemplu, la “rivalele” din sudul şi din vestul ţării ale facultăţii ieşene. Nu, în Moldova nu e aşa! La Iaşi este vorba despre o specializare pusă doar la dispoziţia “tocilarilor” care abia au terminat licenţa. Cu program de la 8.00 dimineaţa. Şi mult învăţat pe de rost. “Învăţ cam 14 ore pe zi, numai noaptea nu. Chiar şi în pauzele dintre două cursuri. Mai mult pe de rost, că nu prea înţeleg, că predau şi aiurea unii profesori. Şi în weekend învăţ. Pentru că acest professor e un zbir fără milă şi raţiune (zis şi “Dr. Mengele”, abia acum aveam să aflu). Care, dacă vrea, ţine şi două zile un examen. A trimis studenţii acasă şi au venit a doua zi la aceeaşi disciplină. Aşa a făcut cu ani în urmă. Face şi acum la fel! Şi pică, pică în mod subiectiv, ca să priceapă fiecare că trebuie să se salveze în vreun fel”, a spus o studentă, profesor de gimnaziu. Printre ei, un ţărănuş dintr-un sat din apropierea Paşcanilor. Cu o alură greoaie şi privire usturătoare. El e “turnătorul” grupei, omul care merge cu pâra la profesori. Da, aţi auzit bine! Există şi aşa ceva printre tinerii ce dau zi de zi lustru băncilor amfiteatrelor.
Matematică Didactică şi de…Cel ce are
Aşadar, “locul acţiunii” încă nu e plin de sânge. Doar de sudoare, mirare şi nevinovăţie. E aerul dulce ce pluteşte în amfiteatru înaintea examenului. O oră matinală în care studiile şi statisticile spun că se moare cel mai des. Între patru şi şapte-opt dimineaţa. Atunci organismul cedează…. Subiectele. Sunt scrise la tablă de bătrânul profesor “repetent” la capitolul omenie. Un scris mărunt ce nu se vede nici cu ochelari din fundul sălii. Domnul profesor nu ştie ce e acela un copiator pentru foi, cu subiectele distribuite fiecăruia în parte. Nu e obişnuit cu noutăţile tehnice. El ştie în special de burete şi cretă. Două ore în care se plimbă ca un gardian printre creiere fumegânde, braţe care scotocesc după foi, printre cursuri şi copiuţe. Şi asta nu neapărat pentru că studenţii sunt mai puţin pregătiţi. Nu. Calvarul începe, cum spuneam, în faza de examinare orală. Rând pe rând, câte o jumătate de oră şi mai mult este “ascultat” fiecare student. Timp în care ceilalţi zac în picioare tremurând la uşa “dumnezeului matematicii” din acea zi. Se aude pe uşa crăpată cum ţipă la studenţi. Corectează, recorectează foile pe care tinerii şi-au expus subiectele. Apoi parcurge din nou totul pentru a puncta candidatul. Fiecăruia i se diminuează încet-încet răbdarea. Până la paroxism. Până la tensiune fizică, efectivă. Studenţii bat din mâini şi picioare, beau apă, se şterg pe frunte. Sunt înnebuniţi. Timp în care “Dr. Mengele”, cum cu inocenţă a fost botezat, taie cu privirea foile de examen. Despică “creierul” celor întrebaţi. Şfichiuie cu privirea noii intraţi. Cu toate că nu mai au răbdare să aştepte, nimeni nu îndrăzneşte să intre la “tăiere”. De pe hol, leşinaţi, parcurg treptele amfiteatrului înalt, ca şi cum ar urca Drumul Golgotei. “Doar eu am tot timpul din lume”, îşi repetă el în barbă printre studenţii nerăbdători, terorizaţi. E “muzica” de final de zi. Razele soarelui se dezlipesc de geamuri în linişte. Urmele sângerii ale zilei se scurg peste clădirile universităţii. Totul e calm, holurile şi amfiteatrele sunt pustii. În afară de cel în care se află dr. Mengele. Scena e şi mai sumbră. Sunt ultimii intraţi, asudaţi şi obosiţi de atâta aşteptare. Au trecut aproape 15 de ore de când a început totul. “Te apropii de nota cinci, dar îţi pun patru!... Ai probleme, ai serviciu, ai copii, eşti bolnav? Asta n-are legătură cu matematica!”, spune el în timp ce îndeasă cu vârful pixului “carnea” şi nervii studentului pe fila de carnet. De aproape o oră studenţii ies înfrânţi. Ultimii picaţi, cu moralul la pământ nu sunt în stare să scoată un cuvânt. Descoperă uluiţi zeci de apeluri telefonice şi pe părinţii îngrijoraţi, în pragul infarctului. Profesorul îşi strânge “armura” obosită a celor aproape 70 de ani şi pleacă spre niciunde. Spre casa unde nu-l aşteaptă niciun copil. Niciun zâmbet. E cel care a tăiat în hârtie cu “bisturiul” din care curge cerneală răbdarea acelor oameni. Mă gândeam că nu poate fi mai potrivit pentru o astfel de scenă decât o piesă de Wagner. Domnilor studenţi, credeţi că profesorul Z. vă merită? Sunteţi prea buni pentru un dascăl atât de mic! A doua zi profesorul Z. moare câte puţin. În mintea fiecăruia. Sau cel puţin în imaginaţia studenţilor care au trecut examenul. Pentru ceilalţi nu. El va rămâne veşnic în amintire, fie şi cu braţele aşezate în cruciş. “ăla care m-a picat după 15 ore de chin!”. Voi, cititorilor, ce spuneţi? E normal să se comportă aşa astfel de profesori? Ce ar trebui să facă studenţii pentru a se proteja? Dar noi toţi cu un învăţământ la discreţia profesorilor? Pe studenţi îi apără cineva de astfel de abuzuri?...
Cerul întunecat pare de smoală. Noaptea e plină de cifre. Din înaltul văzduhului parcă se scurg axiome, postulate, linii, teoreme, ţipete de ură. Şi în apropiere nu poate suna ceva mai sinistru decât sirena Ambulanţei. Pentru un student ce a făcut un puseu de tensiune. Mâine, poate pentru domnul profesor. Şi ce-a folosit că n-a lăsat în urmă o vorbă bună? Nu pentru a puncta în acest fel neştiinţa. Ci omenia! Măcar atât! Drum bun, domnule profesor, vă spun studenţii pe care i-aţi chinuit, cu milă! Oriunde veţi dori să plecaţi!
Citește pe Antena3.ro
