JURNALUL UNUI ROMÂN SĂRAC. “A lăsa” sau “a nu lăsa”?

Am fost la doctor. Mi-am rupt un deget într-un copac. Ştiu, sună ireal, dar lucrul ăsta s-a întâmplat de-adevăratelea. Ca să-ţi răspund la întrebarea “cum ţi-ai rupt un deget într-un copac”, care văd că te macină, am să-ţi răspund că mie întotdeauna mi se întâmplă lucruri d-astea şi am să-ţi continuu spunându-ţi că m-am împiedicat de mine însămi şi m-am proptit cu pumnul strâns într-un copac. M-a durut.  M-am dus la Urgenţă. La Urgenţă nu ştiam unde să mă duc, pentru că deşi era o  urgenţă, totuşi, când îi vedeam pe alţii că le sare sânge din cap şi le atârnă picioarele jos din targă, faptul că eu aveam un deget rupt îşi pierdea din urgenţă. Nu ştiu să descriu “urgenţa”. Când e urgent şi când nu. Aşa cum nu ştiu să descriu nici durerea. Cică e diferit când te doare stomacul faţă de atunci când te arde. Când mă întreabă medicul dacă mă doare, eu nu ştiu ce să zic şi zic că da, deşi ar mai fi loc de durut. În fine, nu ştiu să definesc urgenţa, durerea şi altele.

La Urgenţă mi s-a zis să mă duc să-mi fac radiografie. Du-te şi stai la coadă să-ţi faci radiografie. La coadă mă întrebam dacă e cazul să “las” “ceva”, pentru că nici la “lăsatul” ăsta nu mă pricep deloc. Eu chiar îi admir pe cei care ştiu “să lase”, cui, ce sau cât, acţionând, parcă, după nişte norme foarte bine definite, care întotdeauna mie mi-au scăpat. Deci “a lăsa” sau “a nu lăsa”. Aceasta era întrebarea. La coadă la radiografie se merge repede, nu se stă prea mult, pentru că nu stau nici oamenii ăia să te scaneze pe centimetri, ci unde ai tu ruptă treaba. Deci am ajuns prea repede, mult prea repede, şi încă nu reuşisem să-mi răspund la întrebarea “băi, cum să face, <se lasă> sau <nu se lasă>, dacă mă greşeşte că nu i-am <lăsat>? Dacă-l jignesc că-i <las>, dar dacă-l jignesc că <nu-i las>???” Dumnezeu, dă-mi, te rog, un răspuns, acum, în momentul ăsta! Mi-a dat răspunsul Dumnezeu, că lucrurile au mers atât de repede, că n-am avut timp nici să clipesc, aşa că n-am lăsat nimic nimănui. Doar am zis <mulţumesc> şi <la revedere>, nu ştiu dac-a fost bine sau rău.  Aveam radiografia. Aflasem, cu ocazia asta că degetul meu nu era chiar rupt, ci doar luxat. Aha!

Cu radiografia, “duceţi-vă dumneavoastră la parter, la ghips”. M-am dus la parter, la ghips. Aici era de stat, aşa că am aşteptat şi m-am gândit la o nouă întrebare: “a lăsa” sau “a nu lăsa”. Un doctor “zen” (am să explic imediat) îi pune unei babe un picior în ghips. Îi povesteşte despre ceaiurile lui de plante, pe care le bea neîndulcite şi dă din mâini, cu pansamentul ăla, peste piciorul babei. E babă, nici dumneaei nu se mai supără de babă ce e. E foarte babă, când eşti babă, ai oasele rarefiate de osteoporoză, se întâmplă des să-ţi rupi gioalele când eşti babă. Ştiu asta, că am văzut şi la alte babe, şi poate chiar şi eu o să-mi rup, vreodată, piciorul meu de babă şi n-o să mă supăr dacă mă faci babă. Am urmărit-o pe babă să văd dacă “lasă”, să fac şi eu ca ea. N-a <lăsat>. Era de aşteptat! Babele îndeobşte nu “lasă”, pentru că ele sunt pensionare şi n-au bani, nimeni nu aşteaptă bani de la pensionare, decât dacă e un animal, şi doctorul ăsta era un doctor cu specific “zen”.

Am ajuns eu cu degetul. Mi-a zis că bea ceai pentru ficat, pe care nu-l îndulceşte, şi bea şi de urzică. Eu ziceam “aha, aha”, gândindu-mă cum să fac, să-i “las” sau să nu-i “las”, că nu voiam să-l jignesc, dar nu voiam nici să ies din “norme”, nu vreau să ies din “norme”, mi-e incomod să ies din norme. Degetul meu era pe terminate şi eu chiar nu mai ştiam ce să fac. M-am gândit că mie nu-mi dă nimeni nimic niciodată şi nici măcar nu mă aştept la ceva, şi atunci de ce alţii se aşteaptă să primească? Plus c-aş putea să-l jignesc pe om iremediabil. Să zică “uite, nevastă, azi am fost la serviciu şi o proastă a vrut să-mi dea bani”. “Doaaaaamne, ce oameni!” Aşa că n-am dat nimic nimănui. Doar că m-au pus să plătesc la sfârşit zece lei. A fost minunat şi mi-a dat şi chitanţă.