Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
România, anii celui de-al doilea război mondial. “Nevrând să suportăm toate torturile care ne aşteptau, ne-am înţeles cu familia dr. BENEDEK, să ne sinucidem… După ce m-am dezmeticit am aflat că murise mama mea de a doua, doctorul şi feciorul lui, în afară de mine au rămas în viaţă tatăl meu şi soţia medicului”. A ajuns apoi la Auschwitz unde a fost la un pas să moară de foame. De aceea, după eliberare îi intrase în reflex un gest. Era, nu era nevoie, el venea zi de zi acasă cu o sacoşă de pâine. Să fie acolo, pentru cui îi va trebui! De fiecare dată când m-am întâlnit cu el după ce fusese în oraş, vedeam poposind momentan pe fotoliu sacoşa cu pâini! În ultima perioadă ne-am întâlnit de mai multe ori. Într-una din zile mi-a încredinţat povestea tragică a vieţii sale. O mărturie cutremurătoare primită de la regretatul prof. univ. dr. Ioan Gottlieb, supravieţuitor al lagărelor naziste, pe care o facem publică, respectând astfel dorinţa sa, exprimată în timpul vieţii, şi anume să o public după ce va pleca dintre noi. Cum s-a ajuns aici? Cu ani în urmă am purtat lungi discuţii cu eruditul fizician, profesorul universitar Gottlieb. Discuţii concretizate şi în câteva articole. Omul de ştiinţă mi-a spus din capul locului că n-am atins toate aspectele, că au rămas destule detalii pe care mi le împărtăşeşte, dar că deocamdată nu doreşte să fie făcute publice. Mai târziu mi-a trimis un mesaj electronic prin care îmi dezvăluia secretul poveştii complete a vieţii sale ce cuprinde patimile de necrezut îndurate în timpul Holocaustului. “Documentul” este unul care se deschide cu o parolă, mi-a zis, parolă pe care mi-a spus-o. Între cuvintele “cheie” e şi numele unei rude dragi. Aşadar facem voia domniei sale şi publicăm în câteva episoade un document ce va poposi în viitoarele manuale de istorie. Va fi vorba despre antisemitismul românesc, despre lagărul pentru evrei de la Baia Mare, despre familia sa, despre drumul spre Auschwitz, patimile de necrezut îndurate acolo şi multe altele. Înainte de primul episod voi face public mesajul electronic prin care profesorul Gottlieb îmi dăruia mie, şi implicit Jurnalului Naţional, povestea sa secretă. Iată ce mi-a mai scris pe e-mail. “Stimate Domnule Popa, alăturat aveţi trei fişiere ataşate. Primul cere şi un password, care este “m…81”… Vă urez răbdare şi succes, Cu stimă, I.Gottlieb”. Iată cum justifica el faptul că toată această istorie cutremurătoare a fost scrisă abia la vârsta senectuţii: “Stimate domnule Popa, anexez aici câteva idei. Oamenii îşi fac păreri despre lucruri, fenomene, întâmplări etc., pe baza unor judecăţi. Modul de judecată depinde de datele, experienţele proprii, precum şi de sistemele de operare, toate înmagazinate în creier. Dar acestea diferă, mai mult sau mai puţin, de la individ la individ, concluziile despre aceleaşi lucruri diferă, de asemenea mai mult sau mai puţin, de la un om la altul. întrebarea este: care dintre raţionamentele diverşilor indivizi reflectă mai bine realitatea propriu-zisă zisă? Iată de ce am ales pentru rândurile ce vor urma următorul MOTTO: înţelept este să ne îndoim şi de propriile noastre judecăţi. Pe baza a multor trăiri şi judecăţi oamenii îşi formează concepţiile lor despre lume, cu un evantai foarte vast, care cuprinde toate nuanţele de la concepţii naive până la cele ştiinţifice. Aşa ne-am format şi noi un tablou, cu multe detalii neconvenţionale, pe care dorim să-l împărtăşim…La vârsta la care am ajuns, putem să ne permitem să dăm drumul fanteziei noastre, fără a ne periclita viitorul”.
“Nimeni nu mă credea ce povesteam şi nici nu e de crezut ce mi s-a întâmplat”
Iată cum justifică domnia sa întârzierea în punerea pe hârtie a poveştii sale. “A trecut peste jumătate de secol până când am acceptat să vorbesc în public despre deportarea mea în lagărele de exterminare naziste. Prima dată am ţinut o conferinţă la Comunitatea Evreilor din Iaşi, apoi la Centrul Cultural German “Goethe” din Iaşi. Până la acea dată am refuzat să prezint aceste probleme în public, în special din trei motive: 1. în discuţiile mele particulare, aproape nimeni nu credea cele relatate, ceea ce consider că era normal, căci o minte sănătoasă nu poate concepe că în mijlocul secolului XX se pot întâmpla asemenea grozăvii; 2. Nici eu nu am putut descrie exact (de fapt, nu pot nici acum) cele întâmplate în lagărele prin care am trecut, căci orice naraţiune este departe de cele trăite; 3. Cu ani în urmă, la rugămintea unor prieteni, am mai povestit câte ceva din viaţa în lagăr, dar, după aceea, eram dărâmat psihic câteva zile. Acelaşi lucru păţeam şi la vizionarea unor filme cum ar fi “Procesul de la Nürnberg”. Faptul că acum, totuşi, am acceptat să vorbesc şi să scriu despre holocaust se datoreşte atât domnului ing. Pincu Kaisermann, fostul preşedinte al Comunităţii Evreilor din Iaşi, cât şi domnului dr. Alexander Rubel, fostul director al Centrului Cultural German “Goethe” din Iaşi. În toamna anului 2001, domnul profesor Erhard Roy Wiehn din Konstanz, cu ocazia unei vizite a domniei sale la Iaşi, m-a convins să pun şi pe hârtie “istoria” mea personală. Regret foarte mult că am întârziat cu răspunsul la această provocare, dar am avut şi mai am proiecte profesionale, care sunt pentru mine deosebit de importante.
Am acceptat aceste provocări şi pentru faptul că au rămas foarte puţini supravieţuitori, că evenimentele nu trebuie uitate. Citesc cu consternare articole care contestă total sau parţial holocaustul. Falsificarea istoriei se face sub ochii noştri, a celor care am trăit-o. Nu mă pot abţine să citez vestita afirmaţie a regretatului academician Grigore Moisil, matematician de excepţie, care, referitor la istorie spunea: “Păcat că trecutul este imprevizibil”. Deci, îndemnat fiind, voi încerca să pun pe hârtie o serie de impresii din perioada celui de al doilea război mondial, făcând referiri şi la perioadele anterioare şi ulterioare, pentru a întregi descrierea soartei unui om care avea singura vină că s-a născut evreu, precum scrie pe unul din obeliscurile de la Mauthausen”, scrie Gottlieb.
Tatăl său spunea că trebuie să înveţi limba ţării în care trăieşti
“Ambii mei părinţi , Vasile GOTTLIEB László*) şi, după numele ei de fată, Rozalia ZELMANOVITS Rozsi, sunt din Sighetul Marmaţiei (Mármarossziget), locul de baştină al premiatului Nobel Elli WIESEL. Ei s-au mutat la Baia-Mare (Nagybánya), unde m-am născut în ziua de 21 ianuarie 1929. Bunicul meu după tată, provenit din Austria, a murit când lăsase pe singurul lui fiu încă în faşă. Fratele lui, Ludwig GOTTLIEB Lajos, a ajuns colonel în armata austro-ungară. El l-a ajutat pe tatăl meu, mai ales când a ajuns student la Politehnica din Budapesta. Aici tata a făcut parte din “Cercul Galilei” (Galilei Kör), cu o vădită orientare de stânga. A absolvit doar un singur an, după care s-a înrolat în armată. A luptat în primul război mondial atât pe frontul italian cât şi pe cel rusesc. A fost rănit, a fost decorat de patru ori, printre care a primit şi “crucea de fier”. Era locotenent când a trecut de partea revoluţiei maghiare condusă de Bela KUHN Béla. În aceeaşi revoluţie unchiul lui, colonelul, a fost degradat. S-a dus acasă după ce i s-au rupt epoleţii, iar de supărare a făcut o criză cardiacă fatală. Cu toate că erau pe baricade diferite, influenţa unchiului asupra nepotului s-a resimţit aproape în toată viaţa lui, în special în privinţa caracterului. Fără să nege vreodată obârşia lui de evreu, tatăl meu se considera şi maghiar. Susţinea linia asimilării evreilor în societatea în care trăiesc. Am dat aceste detalii, deoarece la vârsta de cinci ani am rămas orfan de mamă, iar educaţia în familie a fost dată, aproape exclusiv, de către tatăl meu. Scurt timp după ce a murit mama, tatăl meu mi-a destăinuit că sunt evreu. Până atunci nu ştiam! Tatăl meu m-a educat în acelaşi spirit în care a fost el educat de către unchiul său. Chiar dacă nu sunt adept al asimilării, trebuie să recunosc că eu, ca şi în general evreii din diaspora, am suferit influenţa popoarelor cu care am fost nevoit să împărţim soarta. În acest sens, ca să fiu corect cu mine însumi, cu poporul evreu, căruia trebuie să-i mulţumesc pentru calităţile pe care le-am moştenit, precum şi cu tatăl meu, a cărui influenţă, exercitată asupra mea până la vârsta de 16 ani, m-a dirijat pe întreaga carieră, trebuie să mă consider evreu maghiar. Asta nu diminuează ataşamentul meu faţă de poporul român şi loialitatea mea faţă de România. Limba mea maternă este maghiara. În casă se mai vorbea şi germana. Câţiva ani am avut şi guvernante germane (Freulein). De aceea nu cunosc limba idiş şi îmi pare rău. Un evreu, învăţător de casă, m-a îndrumat în citirea textelor în limba ebraică, dar niciodată nu mi-a spus înţelesul cuvintelor. Citeam rugăciunile ca un robot. La şase ani şi jumătate tata m-a înscris la o şcoală primară română. El spunea că trebuie să înveţi limba ţării în care trăieşti. Era o alegere înţeleaptă. Aşa s-a întâmplat că între anii 1935 şi 1940 am terminat cele patru clase primare şi clasa I la Liceul “Gheorghe Şincai” din oraşul meu natal. În acelaşi an tata s-a recăsătorit cu Garai Lili, cerându-mi şi mie aprobarea. Am aceptat cu plăcere căci o cunoşteam destul de bine şi anii care au urmat au confirmat că nu m-am înşelat”.
Antisemitism în floare în zona Baia Mare (Nagybámya)
“Aveam 11 ani când trupele maghiare au intrat în Baia-Mare. O parte din evrei s-au bucurat. Unul dintre ei, de prea mare entuziasm, a făcut stop cardiac. Aflând de această întâmplare, un ofiţer maghiar deştept a exclamat: “Ce om fericit”. Abia mai târziu era să înţeleg în profunzime aceste cuvinte. Am urmat clasele II-V de liceu în limba maghiară. O parte, maghiari, români şi doi evrei, mi-au rămas în continuare colegi de clasă, la care s-au adăugat alţii, veniţi din Ungaria, copiii unor familii mutaţi în Ardealul de Nord pentru diferite servicii. Trebuie să recunosc că atmosfera în clasă era bună, m-am înţeles foarte bine cu colegii, cu mulţi dintre ei m-am împrietenit. Cu unii, care mai trăiesc, ţin legătură strânsă şi acum. Nici de profesorii mei de atunci nu mă pot plânge, căci s-au comportat corect atât cu mine, cât şi cu colegii mei evrei. Cu unul dintre ei, Iosiv METZ József, am ţinut de asemenea o legătură strânsă, până când a decedat, la 90 de ani, în primăvara lui 2004. Antisemitismul în Baia-Mare se încadra în “limite normale”. Ce înţeleg eu prin asta? Am simţit acelaşi antisemitism atât până în 1944, cât şi după război, atât în Ardeal, cât şi în Moldova. îmi vine des în minte acea vorbă (cred că este de la Göebbels citire), după care “antisemit este cel care urăşte evreii mai mult decât trebuie”. Doar acest “decât trebuie” necesită să fie ţinut la un nivel cât mai scăzut. Din copilărie şi până acum, am auzit justificări diferite : “evreii l-au răstignit pe Isus”, “Azima de Pesach conţine sânge de creştin” (spusă chiar şi de cadre universitare /!/ şi care nu ştiu că după tradiţia religioasă evreii nu au voie să mănânce nici un fel de sânge) etc. Tot aşa cum organismele vii convieţuiesc cu elemente patogene, care sunt ţinute între anumite limite, evreii trebuie să convieţuiască cu antisemiţii, ţinând antisemistimul între “limite acceptabile”. Baia-Mare, oraş mic, pe acea vreme cu aproximativ 20.000 de locuitori, polariza curente politice opuse. Bunicul meu după tată (de fapt, tatăl lui vitreg) povestea pe la sfârşitul deceniului al patrulea, că s-a întâlnit cu un grup de legionari care strigau diverse lozinci, între ei fiind un muncitor cunoscut de către el ca om cumsecade. L-a întrebat ce caută el acolo. Răspunsul era clar: este plătit mai bine decât la muncă, fiind şi mai uşor. După 1940 oraşul a devenit unul dintre puternice centre ale partidului lui SZÁLASI (cel cu crucea cu săgeţi), şeful local fiind un croitor pe nume GERGELY, singurul autorizat să confecţioneze uniforme şcolare. Aşa l-am cunoscut eu, dar l-am văzut şi pe SZÁLASI care a făcut o vizită în localitate. Tot Baia-Mare a fost un puternic centru comunist, alt partid extremist, dar la polul opus. Cele două extreme convieţuiau ca polii unui magnet”.
Intrarea trupelor germane, legi anti-semite
“Sub regimul maghiar am fost martor al unei politici interesante. Prim ministrul Kállai a dat şi legi antisemite, cum ar fi “numerus clausus” şi “numerus nullus”, dar în fond nu s-au întâmplat nelegiuri atât de grave ca şi după intrarea trupelor germane în Ungaria, cred în martie 1944. Era şi un banc: “Cunoşti dansul lui Kállai?”, “Nu”, “Doi paşi la dreapta, doi paşi la stânga.” Când au intrat trupele germane în Ungaria, Kállai s-a sinucis. Se zvonea că a fost împuşcat de nemţi (adică “a fost sinucis”). Au fost şi alte evenimente “interesante”. Fiul mai mare al lui Horthy, István, a refuzat orice activitate în ţară şi a cerut să fie trimis ca aviator pe front, unde a fost doborât, precum am auzit, de către nemţi. Dacă ţin bine minte, trupele germane au intrat în Ungaria când Horthy a fost invitat de Hitler şi ţinut acolo până la ocuparea întregii ţări. - Eram în lagăr când am aflat de evenimentele din 23 august 1944 din România şi de faptul că în septembrie 1944 şi Horthy a vrut să întoarcă armele, dar planul lui a fost dejucat de către Szállasi.
Aceste amintiri, precum şi alte experienţe ale vieţii, m-au făcut şi mă fac să mă autoanalizez: nu consider pe unguri nici mai răi şi nici mai buni decât pe români, două popoare cu care am convieţuit deopotrivă în “diaspora mea”, popoare la care ţin la fel de mult, în cadrul cărora am găsit oameni minunaţi. Atât soţia mea iubită, cât şi cel mai bun prieten de-al meu din afara familiei sunt români, dar am şi mulţi prieteni maghiari”.
Au încercat să se sinucidă în ghetoul din Baia-Mare
“După intrarea trupelor germane situaţia s-a schimbat radical. În câteva zile s-a încheiat anul şcolar (eu eram în clasa a V-a, actualmente ar corespunde clasei a IX-a), a trebuit să purtăm stea galbenă şi aveam interdicţie de circulaţie între anumite ore, care cuprindeau noaptea. Noi locuiam în patru camere. într-una din camere au fost carteruţi doi ofiţeri Wermacht, care s-au purtat extrem de civilizat. În fiecare dimineaţă venea ordonanţa lor, un tânăr simpatic, doar puţin mai în vârstă decât mine. Cum eu vorbeam curent nemţeşte, conversam ore în şir cu el în curte. În dimineaţa zilei de 3 mai 1944 a venit la noi Veronica MIKOLA, soţia unui foarte bun prieten al tatălui meu, pictorul MIKOLA András. Ea ne-a anunţat că s-a început strângerea evreilor din oraş pentru a fi duşi în ghetou şi s-a oferit să ia câteva lucruri de valoare pe care să le păstreze. Numai eu am supravieţuit şi am primit tot pe care Tata le-a încredinţat familiei Mikola. Voi reveni cu alte amănunte asupra acestui episod.
într-adevăr, după puţin timp au venit trei indivizi şi ne-au somat să pregătim, într-un timp foarte scurt, un bagaj mic cu cele necesare şi ne-au condus la capătul străzii Petöfi, unde ne-au urcat într-un camion, în care s-au aflat deja câteva familii de evrei. Aş face aici o mică divagare de la firul evenimentelor. Lângă locul unde se afla camionul era (este şi acum) o mică biserică ortodoxă, clădită cu puţin timp în urmă. În Baia-Mare erau foarte puţini ortodocşi, erau în schimb mulţi greco catolici. Turnul bisericii avea pregătit loc pentru un ceas, dar, probabil din lipsă de fonduri, orologiul nu era montat, în schimb erau pictate numerele ce reprezentau orele, respectiv minutele. Ca să nu arate prea golaş, s-au pictat şi cele două arătătoare. Ceasul arăta 5 minute înainte de ora 12, ceea ce corespundea propagandei aliaţilor: “mai sunt doar cinci minute până la victoria aliaţilor la ora 12.” Nici o oficialitate nu s-a sesizat, iar noi ne amuzam de ironia, voită sau întâmplătoare, a celuia care le-a pictat. Din nefericire cele cinci minute au durat un an de la strângerea noastră în ghetou. Ca să revin la cele întâmplate, relatez un fapt care m-a uluit şi m-a bucurat. Când am fost ridicaţi din casă, tânărul soldat german era plecat cu treburi. Revenind şi aflând cele întâmplate cu noi, a fugit până la camion, mi-a strâns o mână şi cu lacrimi în ochi mi-a spus: “Es tut mir sehr leid. Ich wünsche euch alle gute”. (“îmi pare foarte rău. Vă urez toate cele bune”).La marginea oraşului, aproape de drumul care duce spre Baia-Sprie (Felsőbánya), într-o fabrică de cărămizi părăsită, s-a improvizat ghetoul. A fost o experienţă inedită a vieţii mele. Am cunoscut o serie de oameni, despre a căror existenţă nici nu ştiam şi am fost martor la evenimente deosebite. O fetiţă drăguţă şi tare pistruiată s-a îndrăgostit de mine, iar eu, ca să nu o supăr, căci aceste sentimente nu erau împărtăşite de mine, mă purtam frumos cu ea. Un alt eveniment a fost căsătoria, acolo în ghetou, a unor cunoştinţe bune de ale mele: medicul stomatolog LEUCHTNER Zoltán şi GOLDSTEIN Sári. Ei sperau să nu fie despărţiţi după acest ritual. – Mai trebuia să mă obişnuiesc şi cu dormitul în comun cu mulţi străini, cu mâncarea de cazan, cu lipsa de libertate. Nu ştiu de unde era tatăl meu aşa de bine informat, încât ştia că vom fi transportaţi în lagăre de concentrare. Nevrând să suportăm toate torturile care ne aşteptau, ne-am înţeles cu familia dr. BENEDEK, să ne sinucidem. Într-o seară medicul ne-a injectat o doză, presupusă mortală, de morfină. Adormirea a fost plăcută, dar a doua zi la prânz (sigur era ora 12, căci m-am trezit la auzul clopotelor) am deschis ochii la spital. După ce m-am dezmeticit am aflat că murise mama mea de a doua, doctorul şi feciorul lui, în afară de mine au rămas în viaţă tatăl meu şi soţia medicului. Atunci am aflat că morfina, chiar dacă este injectată, trece prin stomac înainte de a fi asimilat de organism. De aceea ni s-au făcut spălături stomacale. Parţial a depins de metabolismul fiecărui organism. La mine a contribuit şi tinereţea, iar tatăl meu a fumat seara foarte mult şi nu a ştiut că nicotina este, într-o oarecare măsură, antidotul morfinei. Directorul spitalului era un medic german, dr. ROTH, care s-a purtat omeneşte cu noi. Soţia lui ne vizita zilnic. Ea a scos verigheta de pe degetul mamei, ne-a spus că o pune la păstrare. După întoarcerea mea mi-a înapoiat verigheta şi mi-a rostit cuvinte duioase. Cu toate că eram păziţi la uşă, Freulein Hilda CAHL a reuşit să ne facă o scurtă vizită şi să aducă mici atenţii. Ea era din Viena, locuia de mai mulţi ani la familia ştefan TÖRÖK István şi a contribuit foarte mult la îmbogăţirea cunoştinţelor mele de limba germană. Ne plimbam aproape zilnic şi conversam, un foarte bun mijloc de a perfecţiona o limbă străină”. (Va urma)
Citește pe Antena3.ro
