Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Îmi rezerv dreptul de a scrie despre Albania prezentului (pe care am cunoscut-o, nu demult, "la ea acasă”) şi despre cea a trecutului apropiat (păzită de cele peste 700.000 de cazemate ridicate în epoca parteneriatului politic şi militar albanezo-chinez) cât de curând, poate chiar mâine... Astăzi însă aş vrea să răsfoiesc pagini cu legende albaneze. Poate şi pentru că, printr-un concurs de întâmplări, copilăria mea a început sub semnul sacrificiului din Rozafa (primisem ca premiu, la şcoală, în clasa a II-a, o carte cu trei legende albaneze) – ceea ce m-a făcut să exclam, doi-trei ani mai târziu, când am aflat de legenda Mănăstirii Argeşului: cât de mult seamănă destinul Rozafei cu cel al Anei lui Manole!
I-am amintit de legenda aceasta dlui academician Kopi Kycyku, în microbuzul care ne purta prin munţii Albaniei pe noi, membrii Asociaţiei Ziariştilor şi Scriitorilor de Turism din România. Mi-o aminteam ca printr-o ceaţă subţire... Pe măsură ce firul legendei curgea, ochii academicianului albanez (excelent vorbitor de limbă română!) jucau în lacrimi... Şi-aveam să mai văd lacrimi ori de câte ori filonul vechi, traco-ilir, cel care ne înfrăţeşte pe noi, românii, cu albanezii, ieşea la iveală.
Dar, fiindcă am pomenit de legenda cetăţii Rozafa, ce-ar fi s-o aşez pe hârtie?
Castelul din Rozafa (Kalaja e Rozafës) se află în nordul Albaniei, nu departe de Skodra sau Skutari (Shkodrës). Pe dealul înalt de 130 de metri, înconjurat de albiile a două râuri, şi-au înălţat cetate ilirii – cuceriţi cu greu de romani, la anul 167 î.Hr. –, apoi veneţienii... Castelul a rezistat unor lungi şi obositoare asedii – ale otomanilor şi ale vecinilor muntenegreni. Istoria în sine ar fi fost suficientă ca să te atragă. Legenda este însă mai tulburătoare ca faptul istoric! Ea povesteşte despre trei fraţi (iliri!!??) care au luat hotărârea de a ridica un castel pe vârful dealului înconjurat de ape. Dar tot ce construiau, peste noapte se dărâma. S-au dus atunci la un bătrân clarvăzător care le-a spus că zidul se va nărui mereu, dacă nu vor face un sacrificiu. Şi i-a întrebat: "Sunteţi căsătoriţi?”. "Da!”, au răspuns toţi trei. "Cea care vă va aduce prima, la prânzul cel mic, coşul cu bucate înseamnă că este cea mai iubitoare dintre ele şi ea trebuie sacrificată”. Peste noapte, temându-se pentru viaţa soţiilor lor, cei doi fraţi mai mari le-au spus totul consoartelor. Cel mic a tăcut mâlc, deşi sufletul îl durea, căci soţia lui era cea mai frumoasă şi abia îi născuse un fiu. A doua zi, la prânzul cel mic, prima care se apropia de locul pentru cetate era chiar soţia lui, pe nume Rozafa. Sacrificiul ei este încărcat de simboluri, desigur. Le ştim şi din destinul Anei lui Manole. Rozafa nu avea însă fiu în pântece, ci fiu în carne şi oase, copil de alăptat. Aflând că va fi sacrificată, ea şi-a rugat soţul ca atunci când o va zidi la temelie să-i lase sânul drept afară, să-şi poată hrăni fiul; să-i lase ochiul drept nezidit, să-l poată veghea; să-i lase mâna dreaptă liberă, să-l poată mângâia; să-i lase piciorul drept, ca să-i poată împinge uşor leagănul. Şi aşa s-a făcut. Se mai zice că şi astăzi, de sub unul dintre turnurile castelului, curge lapte pentru fiul Rozafei...
Mitologia, legendele, poveştile Albaniei au surse de inspiraţie diverse. Sunt, mai întâi, cele vechi, ilire (cu zeii iliri şi întâmplările lor), sunt apoi cele îngemănate cu miturile Traciei, împrumuturile greceşti, romane, slave, venete, otomane... Sunt apoi legendele eroice medievale – al căror "cap de afiş” rămâne, desigur, Skanderbeg (căruia i se cuvine un articol aparte). Sunt poveşti cu monştri, giganţi, strigoi, vampiri, naiade, silfide, basme din spaţiul islamic şi mituri creştine. Folclorul albanez devine astfel unul dintre cele mai bogate din spaţiul european, având capacitatea de a le "înghiţi” pe toate şi de a le "regurgita” mai frumoase, încă, precum în legenda tânărului purtat de un vultur (similară legendei lui Prâslea cel Voinic), în care vulturul îl înghite pe fătul-frumos şi-l "scuipă” apoi în lume mai chipeş, încă.
Povestea asta îmi aduce aminte de alta, cea a vulturilor, care dau, până la urmă, chiar unul dintre numele albanezilor. Shkipëria şi Shkiptarë înseamnă, în termeni populari, "Ţara Vulturilor” şi, respectiv, "Copiii Vulturilor”. Este şi motivul pentru care vom întâlni, pe steagul albanez, vulturul negru, bicefal, pe fond roşu intens. În paranteză spus, n-am întâlnit naţiune mai mândră de steagul ei, precum cea albaneză (steag care flutură, aflu, şi pe lună). Şi n-am întâlnit sentiment patriotic mai natural manifestat ca în Albania! Această denumire, care face referire inclusiv la rezistenţa medievală a albanezilor, în cetăţile zidite pe vârf de stâncă. Numele de astăzi al Albaniei – grafiat ca atare în latina medievală - provine probabil de la cel al unui vechi trib ilir, "albanoi”, pomenit şi de Ptolemeu în scrierile sale. Într-o hartă din anul 150 î.Hr. el pomeneşte o veche cetate a acestui trib, pe care o numeşte "Albanopolis”.
Pentru că am revenit, aşa, dând ocol numelui Albaniei, în antichitatea acestui lor, permiteţi-mi să mai amintesc câteva legende din vechime. Printre personajele care populează mitologia şi folclorul albanez se află şi trei surori, trei femei de o frumuseţe răpitoare, trei zâne ori zeiţe al căror nume mi-a atras atenţia. Şi veţi vedea de ce... Ele se numesc: E Bukura e Dheut (Frumoasa Pământului), E Bukura e Detit (Frumoasa Mării) şi E Bukura e Quielit (Frumoasa Cerului). Legendele le prezintă fie ca personaje pozitive, angelice, fie demonice. Uneori se însoţesc cu eroi, alteori le pun piedici în faptele lor de arme, sunt personaje cu caractere contradictorii, cu puteri magice. Uneori, frumoasele sunt, de fapt, figuri... masculine. Trei zei iliri care se transformă ei înşişi în cele trei spaţii: al pământului, al apei, al cerului, creând astfel lumea, aşa cum o ştim...
Cele trei "bukuri” (frumoase) apar în multe legende – nu e cazul să le istorisim aici. Dar vreau să vă întreb dacă nu v-a frapat cumva şi pe dumneavoastră, ca şi pe mine, un cuvânt anume? "Bukura”, însemnând "frumoasă”. "Bukur” – adică: "frumos”. L-am întrebat pe dl academician Kopi Kycyku care este originea acestui cuvânt. Şi am aflat că el este vechi, foarte vechi. Ilir. Că este comun limbilor albaneză şi română - făcând parte din ceea ce numim "fondul lingvistic traco-ilir”. Şi dintr-o dată o întrebare s-a ivit: de unde a venit în transhumanţă ciobanul Bucur, cel care a întemeiat cetatea Bucureştilor (cea în care, cu o sută de ani în urmă - se împlinesc în noiembrie – s-a "strigat” independenţa Albaniei; şi e încă o poveste de scris!? Din Carpaţi sau din Pind (şi mai am o datorie de împlinit: povestea comunităţii aromâne din Pindul albanez!)? Să fie Bucureştiul "oraşul celui Frumos”? Şi cât de vechi acest nume, cu cât mai vechi faţă de atestarea lui documentară?
Citește pe Antena3.ro
