Legendele Ghiocelului

Gingaşa şi doar aparent fragila floare a zăpezilor – ghiocelul – e îndrăgită pe tot întinsul (temperat) al lumii. Sunt peste 20 de varietăţi cunoscute, mai ales în Europa, Asia şi America de Nord, iar tenacitatea şi “vânjoşenia” plantei care străpunge cu “cornu”-i subţire stratul de frunze veştede şi zăpadă a suscitat interesul oamenilor, dintotdeauna. Aşa se face că există mai multe legende despre ivirea pe lumea a ghiocelului – spre bucuria devoratorilor de poveşti – şi pe câteva dintre ele le voi trece în revistă acum.

Adam şi Eva
Inspirată din biblica aruncare din Rai a primilor oameni, Adam şi Eva, una dintre aceste legende ne spune despre spaima lor că nu vor mai afla drumul spre Cer. Spre deosebire de Grădina Raiului, cea mereu verde şi înflorită, pământul era rece, neprimitor. Un vânt puternic se porni şi din cer începu o ninsoare grea. Adam şi Eva tremurau, pe măsură ce zăpada se aşternea. Dar un înger, văzându-le suferinţa, opri ninsoarea şi, suflând asupra ultimilor fulgi, le dădu viaţă şi scânteiere. Atingând pământul, aceşti fulgi se transformară în nişte flori albe, pure. Eva se aplecă asupra lor şi, simţindu-le mirosul, înţelese că mai există o speranţă. În curând sosi primăvara şi, pentru o vreme, pământul împrumută ceva din frumseţea Edenului...

Zeiţa Flora
În mitologia romană, zeiţa Flora era considerată protectoarea pământului şi a plantelor verzi. Se spune că, în toiul iernii, când dealuri şi văi erau acoperite de nămeţi, ea s-a hotărât să dea un carnaval, pentru a mai înveseli florile, care se retrăseseră într-o peşteră. Dădu fiecăreia rochii frumoase, strălucitoare, numai de micuţul ghiocel uită. Dar floarea nu-i reproşă nimic zeiţei, ci îşi croi singură o rochie, din... zăpadă. Până la urmă, ea fu încoronată ca regină a carnavalului şi primi de la Flora binecuvântarea de a răsări cea dintâi primăvara, dintre toate florile de pe lume.

Tatăl-ghiocel
În Balcani, copiilor li se povestea, în miez de iarnă, că odată, demult, trăia într-o pădure o familie cu mulţi copii. Mama lor murind, tatăl se recăsători, dar soţia cea nouă se dovedi a fi o maşteră. Când tatăl a plecat la muncă, să taie lemne pentru stăpânul ţinutului, ea i-a alungat pe copii, desculţi şi numai cu o hăinuţă pe ei, trimiţându-i în inima pădurii. Copiii s-au rătăcit şi tatăl nu i-a mai găsit niciodată. Dar, într-o zi, un înger i s-a arătat şi i-a spus că fiii şi fiicele sale au murit şi Dumnezeu i-a transformat în flori. Tatăl s-a rugat să fie şi el transformat într-o floare, şi Tatăl Ceresc i-a dat chip de... ghiocel. El este primul care iese primăvara din pământ, strigându-şi copiii pierduţi; şi-atunci ei vin rând pe rând, înflorind cât e anul de lung.

Zâna Primăvară
După o legendă siberiană, Baba-Iarnă şi Moş-Frig s-au vorbit să n-o mai lase pe Zâna-Primăvară să vină pe pământ. Pentru asta, ei au luat toate florile, le-au ascuns într-o peşteră şi, ca să fie siguri că nu vor pleca în ajutorul Zânei, le-au... furat rochiile. Dezbrăcate şi zgribulite, florile îşi plângeau de milă. Dar ghiocelul nu s-a speriat, şi-a croit haine din zăpadă şi a ieşit din peşteră, alergând în ajutorul Primăverii. Curajul lui l-a înduioşat pe Soarele din cer, care a trimis raze tot mai fierbinţi, a topit zăpezile, iar Baba-Iarnă şi Moş-Frig au fugit pe vârful muntelui să se ascundă. Zâna Primăvară, venind pe pământ, l-a sărutat pe ghiocel, numindu-l scutierul ei, iar pe celelalte flori le-a iertat pentru laşitatea lor şi le-a dat haine noi şi frumoase.

Îngerul şi ghiocelul
Una dintre cele mai frumoase poveşti ale acestei flori timpurii – “Îngerul şi ghiocelul” –, inspirată din legendele româneşti, a fost scrisă de unul dintre copiii-minune ai literelor române, Iulia Hasdeu, ea însăşi “înger” şi “ghiocel”... Povestea ei, care continuă să impresioneze generaţii de copii, curge astfel:
“Într-o zi, un înger zbura în văzduhul limpede legănându-se printre stelele strălucitoare. La fiecare stea se oprea şi culegea o floare la întâmplare. şi după ce adunase câte una din fiecare lume a universului, făcând astfel în braţe un buchet ceresc, s-a pogorât pe Pământ şi a cules şi de aici o floare la întâmplare. Apoi, urcă din nou la cer şi dispăru sub bolta de azur. Florile de pe Pământ, care îl zăriseră pe îngerul strălucitor, fără a vedea însă şi floarea ce o luase, se întrebau geloase care dintre ele era fericita surioară pe care o alesese îngerul şi o luase cu sine. “Este un trandafir”, spuneau trandafirii. “Este un crin alb ca şi el”, spuneau superbii crini. “Nu, este o floare de portocal cu parfum divin”, încercau să convingă portocalii. “Vă spun eu, suratelor, că nu poate fi decât o lalea”, strigă fălindu-se o lalea splendidă. Chiar şi violeta, atât de modestă de obicei, aspira la cinstea de a avea o soră în Rai şi susţinea cu blândeţe că îngerul luase cu el o violetă. Singur, ghiocelul stătea deoparte, în tăcere. Celelalte flori uitaseră de el.
Deodată, din înaltul cerului o lacrimă ca o perlă căzu şi prinse a străluci pe ghiocelul cu tulpiniţa frântă. îngerul nu mai apăru; însă o voce divină străbătu văzduhul înmiresmat, ca o rugă blândă şi necontenită. “Biată floare, zise, floare cu adevărat modestă; pentru că te-am vătămat, cere-mi o răsplată; spune-mi, ce doreşti?” “Mai nimic”, răspunse ghiocelul. “Vrei parfumul trandafirului?” “Nu.” “Strălucirea lalelei?” “Nu.” “Albastrul brebenelului?” “Nu.” “Frunza parfumată a lămâiului?” “Nu.” “Atunci, ce doreşti?” “Pentru că îţi face plăcere să-mi oferi un dar, Stăpâne, dă-mi voie să mă nasc şi să înfloresc iarna, sub zăpadă şi promoroacă şi fă ca la mireasma mea îmbătătoare, la apariţia mea binecuvântată, oamenii înăspriţi şi înfriguraţi de vânt şi de ger să se simtă încălziţi şi întăriţi de speranţa apropiatei primăveri, a soarelui de foc cu raze divine.” Din ziua aceea, ghiocelul este totdeauna prima floare care ne zâmbeşte după urâcioasa iarnă, alb ca şi cum ar mai purta încă urma lacrimii sfinte.”