Lipseşte esenţialul

Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian păunescu – necesitate, şansă, condamnare (116)
“Aceste note, devenite jurnal, mărturie de epocă, roman de familie şi, poate, literatură a realităţii, vorbesc, ele însele, despr eo perioadă infernală a vieţii lui Adrian păunescu, o perioadă pe care a trăit-o, avăndu-mă, permanent, de-a dreapta sa.”
Andrei Păunescu
______________________


28 mai 1987
În Piaţa Amzei, numai Poetul nu este acasă. În rest, cam toate au rămas la locul lor. Şi Dora Stănescu, tânăra văduvă a lui Nichita, şi Mirela (sora sa care i-a devenit fiică), şi colecţia de fiare de călcat, şi tablourile lui Sorin Dumitrescu, şi cărţile, şi parchetul fără covor deasupra, din sufragerie, şi balconul dinspre curtea interioară, şi motanul Alioşa, adică toate sunt acolo, mai puţin esenţialul.

Aproape de miezul nopţii, plec spre casă, cale de câteva sute de metri. Traversez Bulevardul Magheru pe la Cofetăria Casata (clădirea a căzut la cutremurul din 1977, iar glumeţii au rebotezat-o Tasata), apoi o iau prin Piaţa Csomonauţilor (Lahovary) şi intru pe strada Dionisie Lupu. Nici tata nu este acasă, dar, spre deosebire de Dora şi de Mirela Stănescu cu Nichita, eu măcar ştiu că poetul meu-tată va fi, peste câteva zile. Încerc să nu mă mai gândesc, pentru o clipă, că sunt atâtea case care nu îşi mai aşteaptă tatăl şi îmi dau seama cât de fericit sunt, de fapt.

30 mai 1987
Ultima zi de liceu : normalizarea anomaliei
Toată lumea vorbeşte despre importanţa zilei de 15 septembrie, prima zi de şcoală. Cel puţin la fel de dramatică este, însă, ultima, pentru că, spre data de 15 septembrie, în clasa întâi, te îndrepţi cu frică, emoţie, curiozitate sau mândrie. Dar, când ajungi să citeşti în orar că mergi la şcoală pentru ultima oară, abia atunci începi să te gândeşti dacă nu cumva intri în altă vârstă, dacă nu cumva ceea ce părea fără sfârşit a ajuns la capăt.

Farmecul dureros constă şi în aceea că ultima zi te ia, oarecum, pe nepregătite. Nu e o dată anume, ştiută de mult şi de toţi în toate calendarele, ci depinde de împrejurarea săptămânilor respective, de profesorii care îţi lasă mai mult sau mai puţin timp de pregătire pentru facultate. Mergi ce mergi, deodată te opreşte cineva, pe coridor, la liceu, care îţi spune: “Vezi că sâmbătă, 30 mai, se fac ultimele cursuri”, apoi mergi mai departe şi, în dimineaţa aceea, te trezeşti şi încerci să înţelegi că mai sunt doar câteva ore şi se încheie etapa şcolarizării tale de categorie normală.

Propriu-zis, la Liceul nostru Central din Bucureşti (staliniştii i-au zis « Zoia Kosmodemianskaia»), ultima zi de şcoală înseamnă două ore de Secretariat practic, cu diriginta Elisabeta Ciubotaru, o oră de Română cu doamna Voineag, una de Chimie cu doamna Petre şi o oră de Engleză, materie care, pentru mine, seamănă, de când am intrat în Liceul Central, cu profilul doamnei Anda Maxim. Nu mi-a plăcut niciodată să cad într-o conştiinciozitate prefăcută. Nu-mi place nici azi, când, de bună voie şi cu adevărat emoţionat, mă îmbrac, pentru prima dată, după câţiva ani, perfect regulamentar, cu haină, cravată şi număr matricol. De fapt, orele nici nu se fac. Ieşim în curte, la un fotbal de adio, şi, până după prânz, ne strângem într-o echipă cântătoare, să colindăm cele mai importante locuri ale spaţiului în care am trăit patru ani, în apropiere de Grădina Icoanei.

Şlagărul zilei devine “Marile iubiri”, un cântec scris de mine pe versurile lui Adrian Păunescu, în aprilie 1984, şi cântat vreme îndelungată de trupa “Totuşi”, al cărei solist vocal era, în acea perioadă, extraordinarul Cristian Minculescu. Dar nu uităm nici de AC/DC, nici de alte cântece ale mele, dintre care cel mai bine prind “Imnul Liceului Central” şi “Normalizarea anomaliei”. Cântăm şi în clase, şi în curte, şi pe coridoare, şi la cabinetul medical, şi sub fereastra cancelariei. Un spectacol ambulant, cu Nae Leahu la percuţie, cu mine la voce şi la chitară şi cu restul trupei, la voci de susţinere : Mirela Stănescu, Oana Spirescu, Jeny Zamfir, Simona Rădulescu, Andrada Maran, Ovidiu Vasilache, Diana Iosif, Violeta Lungu şi, nu în ultimul rând, Victoria Mihai. Este cu noi, permanent, tânărul profesor de română Horia Barna, care, cu mult bun simţ, nu ţine să ne arate că între noi e o distanţă de o catedră.