Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În recea ţară a fiordurilor şi a aurorei boreale a găsit o lume artistică în fiebere. A păşit acum 12 ani pe scena uneia dintre cele mai noi şi moderne Opere din lume şi de atunci Norvegia i-a devenit ţara de adopţie. La Opera din Oslo, tenorul Gabriel Bîrjovanu îşi respectă publicul şi îşi adoră munca. Şi primeşte exact ceea ce oferă.
S-a născut cu voce. Cu talent. I-au plăcut limbile străine şi a învăţat trei. A patra – norvegiana – e un proiect încă în desfăşurare. E ambiţios şi a ştiut încă de mic ce vrea de la viaţă. Dar, din punctul său de vedere, Gabriel Bîrjovanu, tenor prim în corul Operei Naţionale Norvegiene, este, în primul rând, un om norocos. Şi fericit, câtă vreme fericirea este o combinaţie între noroc şi alegerile făcute.
Primul pas...figurant
În cazul lui Gabriel, alegerile l-au purtat de pe scena Operei din Iaşi pe cea a Operei din Oslo. „La 15 ani deja ştiam că vreau să mă fac cantaret de opera. M-am nascut intr-un oras foarte viu din punct de vedere cultural, cu opera, filarmonica, teatru. Părinţii mei, oameni deschişi la minte, mi-au dat o educaţie frumoasă şi m-au încurajat să-mi urmez pasiunea. Am avut şi profesori foarte buni. Şi norocul de a fi un om echilibrat”, rezumă Gabriel premisele succesului.
Din momentul în care a ştiut că viaţa lui se va lega de operă, a intrat direct în pâine. N-a aşteptat invitaţie specială ca să facă primii paşi pe scenă. La 15 ani a început la figurant, la 20 a intrat în corul Operei din Iaşi, la 25 de ani era solist. Iar când a venit ocazia să facă pasul către nivelul următor, nu a stat pe gânduri. În 2003 a concurat cu alţi 18 tenori la o audiţie pentru postul de tenor prim in corul Operei Nationale Norvegiene („Den Norske Opera & Ballet”). Şi a reuşit. „A fost prima mea victorie care sa conteze. A fost întorsătura care mi-a schimbat viaţa. Între timp am fost solist în peste 200 de spectacole. Am avut şi concerte separate de compania unde lucrez. Nu am avut frici sau temeri. M-am adaptat din mers. Eram profesionist. Ştiam deja repertoriul, facusem roluri. Eram educat la şcoala românească: şcoala de meserie şi şcoala de viața”.
Dacă şcoala de viaţă nu eliberează nici diplome, nici atestate de absolvire, studiile muzicale din România au fost un atu foarte important în cariera lui Gabriel. „În meseria mea e un avantaj că eşti român. Toţi ştiu că românii sunt muzicieni talentaţi. Mie mi-a fost uşor şi că vorbeam italiana şi germana şi uneori am fost preferat să fac anumite roluri pentru că pronunţam mai bine decât colegii mei”, explică ieşeanul naturalizat la Oslo.
Operă de 500 de milioane de euro
Într-un mediu de lucru unde artiştii provin din 50 de ţări, diferenţele de rasă, etnie sau naţionalitate se diluează până la dispariţie, iar tot ce rămâne este talentul. Alimentat de un sistem unde artiştii se simt în siguranţă. Se simt respectaţi. „Norvegienii nu au o tradiţie de secole în domeniul operei. Ei plătesc salarii mari şi angajează cei mai buni artişti ai momentului, nu se obosesc ei să educe un elev, să crească un student şi apoi să-l folosească în branşă. Ei dau audiţii. Pentru balet, pentru orchestră, pentru cor. Cei mai buni cîştigă postul, indiferent dacă vin din Rusia, Germania, America sau România. Opera din Oslo fiind o cladire nouă, ianugurată în 2008, totul este curat, totul este spaţios, cu multe cabine pentru studiu, cu săli de repetiţie cu sisteme hidraulice, fonice, de lumini electronice computerizate, două scene unde se pot juca două spectacole diferite în acelasi timp. Constructia acestei cladiri a costat 500 milioane de euro”.
E un mediu de lucru unde, spune românul, şi oamenii sunt pe măsură: „Eu şi colegii mei ne iubim meseria şi ne bucurăm că avem şansa de a lucra aici. Muncim în medie 15-20 de ore pe săptămână, mai mult şi mai intens în preajma unei premiere. În aceşti 12 ani nu am perceput invidie, duşmanie, bârfă. Nu zic că nu există, dar sunt mai puţin pregnante decât în România, de exemplu. Cred că sunt respectat de colegi. Şi admirat. Există o atmosfera de colegialitate, există o bucurie a realizarilor artistice făcute împreuna. Suntem într-o competiţie colegială.”
„Doar oamenii mici sunt rasişti”
Gabriel a avut surpriza plăcută ca şi viaţa din afara scenei să fie armonioasă şi lipsită de conflicte. E drept şi că a făcut tot posibilul să ignore tot ceea ce i-ar fi umbrit starea de bine. “Chiar dacă unii localnici sunt poate reticenţi pentru că sunt român, mie nu mi-a păsat. Mi-am văzut de treaba mea. Timpul a dovedit că sunt valabil. De exemplu, am fost ales anul trecut în comitetul de conducere al blocului. Un bloc de 50 de apartamente în care doar eu am nume străin. Când s-a întâmplat să mă lovesc de prejudecăţi nu am pus la inimă şi am mers mai departe. Sau mai expresiv ar fi să zic că mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe alta. Eu cred că doar oamenii mici, oamenii inculţi, oamenii superficiali, oamenii invidioşi sunt rasişti. Eu mi-am văzut de viaţa mea, am făcut lucruri din mers. Am fost echilibrat şi serios. Alţii au făcut mai mult decât mine şi eu am făcut mai mult decât alţii. Cred că secretul vieţii este să te faci util şi să te bucuri de ea. Eu m-am făcut util, am cântat frumos, i-am bucurat pe alţii. Cu banii pe care i-am câştigat pe munca mea mi-am cumpărat casă, am călătorit mult, am avut vacanţe superbe. Iar cea mai mare satisfacţie pe care o am este că am ajuns să îmi câştig existenţa exact din ceea ce mă pasiona – opera.”
Cu gândul la ţara natală
Cu un contract de muncă „beton” şi cu ziua de mâine în buzunar, Gabriel îşi asumă opţiunea de a fi rămas într-un cor profesionist în loc să îşi asume riscul unei cariere solistice care poate fi, spune el, efemeră. Precum într-unul dintre citatele sale favorite, a ales bătălii suficient de mari ca să conteze şi destul de mici ca să le poată câştiga. O luptă pe care n-a câştigat-o însă în totalitate e cea cu limba norvegiană. Îi este greu mai ales că la Operă, în mediul cosmopolit unde petrece cea mai mare parte a timpului, se vorbeşte în limba engleză. E bucuros însă de fiecare ocazie de a vorbi româneşte.
„Când am venit eu, comunitatea românească din Norvegia era o societate elitistă. Puţini primeau viza de muncă şi de şedere. O primeau doar specialiştii. Sau prin căsătorie. Astăzi sunt români de toate categoriile sociale. Majoritatea sunt ambitioşi şi serioşi. Îi admir pentru curajul lor. Ne întâlnim de câte ori avem ocazia. Mai mult, noi, românii din străinătate, preferăm serviciile românilor. Eu am folosit români la renovat, la zugravit. Am folosit mecanci auto români. Merg cu drag la petrecerile de români, unde se mănâncă excelent şi se danseaza şi se vorbeşte româneşte”.
Nu are planuri să plece din Norvegia înainte de pensie. Iar discuţia despre pensie nu e prematură, pentru că sistemul îi permite să se retragă peste 10 ani, când încă este foarte tânăr. Iar destinaţia este foarte clară. „Sigur o să mă întorc în România. Aici mă simt acasă. Sunt foarte legat de ţara mea şi vin cam de trei ori pe an, în medie. Mi-e dor de ai mei, de prietenii mei dragi, de mâncarea roamânească, de vinurile româneşti. În România mă încarc.”
„Am făcut alegeri bune sau pe care le-am reparat pe parcurs. Când mă analizez, mă detest. Când mă compar, ma ador”, zâmbeşte artistul.
Noi, românii din străinătate, preferăm serviciile românilor. Eu am folosit români la renovat, la zugravit. Am folosit mecanci auto români. Merg cu drag la petrecerile de români, unde se mănâncă excelent şi se danseaza şi se vorbeşte româneşte
La 40 de ani, Gabriel Bîrjovanu se poate lăuda cu multe succese. Are o carte de vizită cu peste 200 de spectacole şi lucrează într-un mediu unde artiştii provin din 50 de ţări
Săptămâna viitoare citiţi povestea lui Dorian, care a ales Danemarca pentru o bursă postuniversitară şi a descoperit o tara unde, spune el, socialismul a reusit cu brio.
