Muscatura ucigasului adormit

Tsunami si-a luat tributul; urmeaza foametea si molima

In Sri Lanka un alt tsunami este pe cale de a lovi pescarii si asa saraciti de drama care le-a inundat viata: 1,2 milioane de oameni si-au pierdut locuintele si mii de barci au fost luate de valuri. Zeci de mii de oameni au ramas fara nici o sursa de hrana. Ziua de maine e la fel de riscanta ca si furia oceanului.

"Ziua de maine", un nou tsunami ce loveste Sri Lanka

Pe supravietuitorii tsunami-ului care a lovit Sri Lanka pe 26 decembrie 2004 ii pandeste un pericol la fel de mare ca si cel provocat de ocean: viitorul sub semnul intrebarii. Pentru ca 1,2 milioane de oameni si-au pierdut locuintele si mii de barci au fost duse definitiv in larg de valuri, zeci de mii de oameni au ramas fara nici o sursa de hrana.

SINGUR. Pe Sadd Suraweera tsunami l-a lasat fara familie si gospodarie. I-au ramas doar amintirile

De-a lungul coastei srilankeze, furia apei a culcat la pamant casele pe care le-a in-talnit in cale, putine rezis-tandu-i.

VICTIME. In mare parte, cei afectati sunt pes-cari si multi dintre ei se intorc acum pe locul fostelor sate, cautand printre ra-masite nimicurile pe care le-a lasat apa in urma. Sotiile, mamele si copiii si-au gasit adapost in biserici si scoli. Barbatii se feresc de soare pe la umbra vreunui palmier si discuta despre viitor. Despre viitorul care ameninta sa-i prinda la fel de nepregatiti cum i-a gasit si oceanul cu rabufnirea lui. Cateva familii cauta cu mai-nile goale printre resturile gospodariei lemne si orice altceva in scopul de a incropi un adapost pentru noaptea care va veni. Trebuie sa gaseasca o cale de a-si continua viata, indiferent cate valuri ii vor mai lovi.

UCIGASUL ADORMIT. Un soare limpede ca privirea unui copil stapaneste orizontul, putinii nori risipindu-se la fel de repede pe cat au aparut. Printre resturi de ziduri sau scaune, pantofi rataciti si haine sfasiate se vad icoane si statuete budhiste ciobite. In locul templului hindus, vechi de aproape 100 de ani, nu a mai ramas decat o gramada de moloz.

Valurile oceanului se aud izbind agitate plaja. Zumaitul apei are o tonalitate amenintatoare, amintind de usurinta cu care a luat dintr-o lovitura mai mult de 38.000 de vieti de pe insula Ceylon. Pescarusii sparg timpanele, amintind de tipetele celor pentru care valurile au fost un neindurator calau.

Oceanul pare un urias adormit care scanceste la fel ca un copil. Totul e o inselatorie: monstrul loveste cu cruzime cand te astepti mai putin.

"Ma intreaba zilnic de barci"

ASTEPTARE. O femeie de pescar, al carei sot nu s-a mai intors acasa cu peste

In regiunea Kalutara aproape ca nu exista casa care sa nu fi arborat drapelul alb, semn al doliului. Cel alb este insotit de unul rosu, din simpatie pentru partidul comunist sau doar pentru ca cele doua culori reconstituie drapelul insulei Ceylon.

Katukurunda este un orasel cochet. Pescarii de aici sunt cunoscuti pentru harnicia lor, iar ramasitele gospodariilor ravasite de tsunami demonstreaza ca acestia au avut un trai asezat. Forta apei insa a daramat cele mai multe dintre case, desi acestea erau construite din caramizi si beton. Doar cateva mai temeinic cladite au ramas in picioare dupa ce apa a intrat de doua ori in partea satului de langa ocean. Hotelul din sat nu mai poate fi folosit; prins intre plaja si raul din apropiere, acesta a fost inconjurat de ape, structura sa de rezistenta fiind grav afectata. Acum, hotelul sta sa se darame.

RESTURI. "Nu mai pot sa dorm noaptea, pentru ca imi tot vin in minte imaginile de cosmar de atunci", povesteste Sujith Bewa, analist la o companie financiara. Fiul lui nu mai vrea sa coboare in zona in care locuiesc si refuza cu lacrimi in ochi sa se mai duca la scoala, pentru ca aceasta este pe malul unui rau. Sujith spune insa ca el este printre cei norocosi. Casa lui a ramas in picioare, desi nivelul apei a depasit statura proprietarului. Acum face curat: a scos din casa toata mobila si aparatura electrocasnica moderna pentru care inca plateste rate. Vecinii lui sunt mai putin norocosi. Au ramas pe drumuri cu copiii si fara acte sau haine de schimb. Sujith ne arata cladirea unei scoli pe acoperisul careia s-au salvat multi dintre sateni. Povesteste cu lacrimi in ochii despre cele patru revarsari ale oceanului. In apropiere, doi tineri, frati, scot din case gunoiul adus de ape si se uita imprejur pentru a regasi cate ceva din gospodarii. Vreme de trei saptamani nu au avut curajul sa se apropie de ocean de teama ca tsunami s-ar putea intoarce. Locuintele abia mai stau in picioare si baietii masoara din ochi reparatiile pe care le au de facut.

REFUGIUL DIN SCOALA. Benedict Silva conduce refugiul pentru sinistrati dintr-o scoala din Kalutara. Pe o foaie de caiet a numarat efectele oceanului ucigas. Zece oameni au murit si doi sunt declarati disparuti in Katukurunda, dar omul, care se mandreste ca si-a servit aproapele alaturi de Maica Thereza in urma cu 30 de ani, spune ca cea mai mare problema pentru sat este disparitia a 17 barci, in valoarea de 3.000 de dolari fiecare. Fara ele barbatii nu au cu ce sa se intoarca pe mare. "Se invart in jurul meu si ma intreaba ce este de facut. Ei stiu ca doar daca muncesc vor supravietui. In fiecare zi ma intreaba daca vor primi barci noi", povesteste acesta. Barbatul se plange ca, desi la poarta abia a sosit un nou autobuz cu patru familii de sinistrati, nici un ajutor umanitar strain sau din partea Guvernului nu a ajuns in tabara pe care o administreaza. Hrana si hainele pe care le-a dat sinistratilor au fost donate de oamenii din Kalutara. Cativa kilometri mai incolo, la Koralawella, printre mii de case culcate la pamant, in picioare mai stau doar trei latrine. O mana de tineri dau buzna in jurul vizitatorilor pentru a cere barci, pe limba lor sau cu putinele cuvinte in engleza pe care le stiu. Numai Sadd Suraweera sta langa un cocotier privind in gol. Din casa i-a ramas doar un dulap si cateva scanduri pe care doarme. Sotia lui si doi copii au disparut in valuri. Misca doar capul pentru a privi o clipa la aparatul de fotografiat. Si apoi isi reia gandurile si filmul amintirilor. Al celor de dinainte de tsunami.

Lacrimi de ebonita si sperante

VOLUNTARI. Susantha Sampath si prietenii lui dau o mana de ajutor, ca altceva nu au

Pe un malul unui rau din Negombo, pescarii se pregatesc sa iasa pe ocean. Aranjeaza panza navodului dupa o ordine pe care au invatat-o din tata in fiu. Cos vreo gaura aparuta in timp, mai beau o gura din bautura de cocos (arach - n.r.) pregatita de sotii si rad aparatului foto, asa cum au facut-o de prima data cand turistii au ajuns pe insula. Rad si isi fac semnul crucii cu speranta ca nu se vor intoarce cu navoadele goale. Licoarea galbui-inchis le coloreaza dintii si le intareste inimile pentru a se intoarce pe valurile care le-au intrat in case dandu-le cosmaruri pe care le vor povesti si nepotilor. Ei au motive sa multumeasca fiecare zeului sau - fie ei musulmani, catolici sau hindusi. Pentru ca ambarcatiunile lor erau adapostite intre malurile inguste ale raului, apa adusa de tsunami nu le-a luat singura avutie cu care s-au pomenit pe lume: barcile.

PLAJA DISPERARII. Casa lui Jeey Piris (38 de ani) a ramas in picioare chiar daca apa a ajuns pana la pieptul musculos al tanarului barbat. De o luna insa, Jeey nu a putut sa iasa la pescuit. Barca lui si cea a tatalui sau au fost izbite de ziduri si zdrobite. Valurile hraparete au luat cu ele ambarcatiunile care aduceau la mal, zi de zi, hrana celor sapte membri ai familiei. Albert Siril e disperat. La cei 67 de ani ai lui nu mai are nimic. Ridica capacele oalelor goale dintr-una din camarute, lata de 1,5 metri si lunga de 2, care de patru zile si-a pierdut rostul de bucatarie, pentru ca mancarea pentru cei trei copii - care se joaca intr-o gramada de nisip din fata casei - o mai aduc doar pomenile.

La 30 de metri mai incolo, plaja este aproape acoperita de gunoaiele scoase din gospodarii. La adresa 106/4 Ales Road nu a mai ramas nimic in picioare din micuta gospodarie. Cei doi batrani, care au privit cu ochii lor cum oceanul le inghite munca de o viata, stau acum in picioare pe nisipul din fata gospodariei lor naruite. Stau asa sub soarele puternic ore intregi, in fiecare zi, si privesc in larg neintelegand nici acum ce s-a intamplat, unde s-a dus viata lor. Singura lor sursa de venit era munca la curatatul si uscatul pestelui pe care il aduceau cei tineri din larg, dar, cum nu au mai ramas decat cateva barci pe plaja, nimeni nu are nevoie de ei.

CARAMIZI PENTRU VIITOR. Familiile din oras, care au ramas fara mica avutie, dar si fara sperante ca si-ar putea incropi inapoi gospodarii cu propriile lor puteri, au fost adunate in tabara organizata de parintele Shiran de la biserica catolica Don Bosco. Mai mult de 400 de oameni, unii raniti si ramasi fara puterea de a munci, sunt acum adapostiti in corturile de pe terenul bisericii, indiferent de religia lor. Copiii celor 60 de familii s-au amestecat cu orfanii si ratacitii sortii care erau deja adunati de parinte in curte, la intrarea careia pe soclul unei statui sta scris in limba srilankezilor, in cea a tamililor si in engleza: "Zambeste tuturor celor care trec pe langa tine".

Aproape 200 de copii joaca baschet, fotbal sau baseball. Grija zilei de maine nu le intuneca deloc viata, astfel de lucruri lasandu-le pe seama adultilor. Pe terenul acoperit, destinat "indoor games", dupa cum se vede inca scris cu vopsea pe acoperis, stau acum saci de ciment. Parintele Shiran se gandeste la costurile pentru reconstructia gospodariilor sinistratilor si, in speranta ca Guvernul ii va ajuta macar cu pamantul pe care sa se aseze, barbatii din tabara fac caramizi de care vor avea nevoie pentru a-si construi noi camine.

Desi au trecut trei saptamani de cand drama a inundat viata oamenilor, in fiecare zi alte familii sunt aduse in tabara. Susantha Sampath (24 de ani) si doi prieteni muncesc voluntar si ajuta la ridicarea de noi corturi. Parintii lui Susantha sunt morti, iar el traieste in casa surorii sale. Nu are serviciu. Cu toate ca viata lui nu este mai lipsita de griji decat a celor din tabara, munceste de dimineata pana seara pentru a-i ajuta pe sinistrati. Se gandeste deja ca in aprilie incepe sezonul ploios si corturile vor trebui acoperite cu polistirena, pentru ca apa sa nu intre in adaposturi.

Bindu Amarasinghe (74 de ani) priveste impasibil cortul vecin. Ochii lui ca ebonita lacrimeaza usor. Malani (39 de ani), sotia lui, povesteste cu ritmul unui cantec de jale: Bindu tocmai se intorsese din larg cu barca plina de peste si ea il astepta acasa, dar strigatele lui au facut-o sa iasa afara sub amenintarea unui pericol pe care nu-l stia. Barbatul a luat-o de mana si au inceput sa alerge cat ii tineau puterile. Sotul ei ii vorbea raspicat si fara noima, asa cum ea nu-l mai auzise niciodata. A inteles doar ca trebuie sa fuga cat mai departe. Bindu a ramas in urma si s-a intors, cateva minute mai tarziu, tarandu-l pe singurul lor fiu de manuta. Bindu avea picioarele ranite. In fuga lui s-a izbit de tot ce i-a iesit in fata. Acum, fara ajutor, nu mai poate sta in picioare, dar are multumirea ca si-a salvat baiatul de 8 ani. Au ajuns in tabara bisericii Don Bosco sleiti de puteri si fara sa stie nimic de restul rudelor. Au vazut de la distanta casuta lor luata de val si pentru cateva minute s-au intors intre resturile gospodariei intelegand ca acum ei sunt cei mai saraci dintre saracii lumii: au doar hainele de pe ei. Doar cu ajutorul Guvernului ar mai putea lua viata de la capat in King George Road.

Ajith Gampaha cu sotia sa si cei doi copii impart un cort vecin. Aveau o viata buna. Ajith era angajat al Consiliului Municipal din Negombo, dar valurile au luat tot lasandu-i fara viitor. Au aflat de la radio ca un "val mare" va lovi coasta si asa si-a salvat familia. Valurile nu le-au luat insa sperantele. Ajith zambeste larg: munceste in fiecare zi la caramizi si de aceea fluxul sperantei il izbeste in piept.

AJUTOR ROMANESC

47 de ore de zbor i-au trebuit echipajului zborului ROF 321 (foto, pauza pe aeroportul din Colombo) pentru a ajunge in Sri Lanka, apoi Indonezia si a se intoarce acasa. In acest fel au fost transportate 8 tone de hrana, apa minerala si medicamente, ajutor acordat de Guvernul Romaniei sinistratilor din Asia. Acesta a fost cel de-al doilea cargo romanesc, atat de necesar celor din zona, efortului echipajului adaugandu-se insemnatul cost al transportului, aspect ce face ca sprijinul Romaniei sa fie unul apreciabil.