Nu-și imagina că într-o zi tocmai el, prințul rus al pianului, răsfățat, iubit, adorat și plimbat prin toate orașele mari ale lumii, va alege să locuiască în orașul ăsta minuscul și prăfuit numit București. Acum câțiva ani, Eduard Kunz a ajuns în România cu o singură valiză și n-a mai vrut să plece. A abandonat Anglia pentru Diana, o bucureșteancă de pe Facebook de care s-a îndrăgostit la prima vedere și pe care a luat-o apoi de nevastă. Nu se împăunează că BBC Music Magazine l-a inclus în primii 10 cei mai buni pianiști de mâine ai lumii, nici că a urcat pe cele mai mari scene ale Europei. Nu se laudă nici măcar cu cele 13 mari premii internaționale câștigate până acum, la 32 de ani. I se pare firesc, asta-i meseria lui. Nu-și dorește o viață perfectă într-un oraș strălucitor din Europa. Zece ani a tot avut-o. Astăzi se simte fericit așa, în apartamentul lui modest de lângă Cișmigiu, cu pianul, cu fetița și cu Diana. Și după nenumărate domicilii în Moscova, în Manchester, în Londra, în Cambridge și în Newmarket, Eduard Kunz a descoperit în România un mod de a trăi simplu, romantic și curat, pe care până acum nu l-a mai găsit nicăieri în altă țară, nici măcar într-a lui.
Fericirea de a fi bucureștean: în trei ore ajungi la munte și la mare, la semafor treci pe roșu
“Acum 5 ani, dacă m-ai fi întrebat: New York sau București?, nici măcar n-aș fi înțeles întrebarea. Într-un final aș fi spus: bineînțeles că New York. Acum nu mai vreau să fiu nici în New York, nici în Londra, nici în Moscova! Nu mai vreau să-mi petrec șapte ore pe zi pe drum într-un oraș mare, oriunde aș avea nevoie să mă duc. Pe când, din București, munții sunt la două ore, marea la trei ore. În plus, cum călătoresc mult la concerte, întotdeauna îmi ia foarte puțin să ajung la aeroport, în 15 minute sunt acolo. Din punctul ăsta de vedere aveți unul dintre cele mai bune aeroporturi pe care le-am văzut vreodată. Am stat și m-am gândit: în ce țară mai găsești toate aceste lucruri laolaltă? Hmm, Moscova nici măcar nu are mare. Iar când locuiam în Anglia, îmi lua trei ore să ajung la aeroportul Heathrow. Așa că Bucureștiul mă eliberează. Și dacă aș putea, aș vrea să locuiesc într-un sătuc din România”, ne spune Eduard.
Are un fel al lui înflăcărat de a rosti cuvintele, parc-ar cânta. Pe la jumătatea frazei i se aprind obrajii, se ridică de pe canapea și vorbește așa, din picioare, plimbându-se prin cameră. Acum, de pildă, ne vorbește despre București. El, care a experimentat lumea largă, îl vede cu alți ochi decât noi, ceilalți: “Îmi place că nu te presează nimeni aici, poți să treci și pe roșu dacă vrei și e ok. Și apoi, e frumos că oamenii se salută pe stradă, în fine sunt mărunțișuri. Știu că în România mulți oameni trăiesc în lipsuri, dar cu toate astea văd în parc cupluri tinere și în vârstă, stând pe bancă și îmbrățișându-se, îndrăgostiți, și oameni de 20 de ani, și de 60. N-am mai văzut asta în Europa. Să vezi așa ceva în Germania? Sau în Anglia, în Scoția, Suedia ori Austria? Nici vorbă! În aceste țări totul este atât de organizat, atât de predictibil! Or, în România totul pare intim, aerisit, neaglomerat - oamenii, ritmul vieții. Aici totul curge mai lent decât în alte țări, oamenii parcă nu se grăbesc, iar asta mi se pare încântător! Bine, e minunat să-i observi așa pe stradă, dar să lucrezi cu ei e un pic mai greu. Ei sunt cam: ăăăă! ... nu ăăăă, acum! Dar chiar și așa, Bucureștiul este balanța perfectă pentru mine, între locul de unde vin și cel în care vreau să-mi petrec următorii ani. Și este, așa, și un pic prăfuit, iar asta îmi place foarte mult”. Româncele i se par frumoase nu neapărat prin trăsături, ci printr-un aer anume pe care oricât ar încerca, tot n-ar putea să-l descrie. Bine, dar și rusoaicele sunt frumoase! Sunt, răspunde, dar în Moscova 90% dintre oameni se gândesc la bani, la afaceri, la confort și la strălucire, iar asta schimbă foarte mult și femeile. Și Eduard rezumă totul într-un cuvânt, rostit cu ciudă: “Bulshit!”.
“Da, am câștigat 13 competiții internaționale, dar am pierdut de două ori mai multe”
Iar el, chiar dacă n-a fost niciodată bogat, goana asta după lux n-a reușit să o priceapă nici până astăzi. Era super-premiat și aclamat pe scenele Europei, iar el nici măcar nu avea acasă un pian al său, personal. Și-a permis unul abia acum patru ani. De fapt, dacă ne întoarcem în timp, întreaga sa viață e un film de Oscar: a învățat să cânte singur la pian pe la șase ani, apoi mama l-a dat la școala de muzică. Nimeni nu înțelegea cum reușește copilul Eduard să meargă și la școală, și la pian, să facă și ping pong, și fotbal, și hokey, și înot și wushu. Într-un fel, trăia pe drumuri. Apoi, la 13 ani, avea un program atât de încărcat, încât de multe ori dormea în sala de clasă chiar acolo, lângă pianul școlii, ca să poată începe repetițiile dis-de-dimineață la ora 5. Au fost vremuri amare, cu lipsuri și tristeți. Iar pe la 17 – 18 ani a trebuit să meargă la concursuri ca să supraviețuiască. Și a reușit. Dar spune că nu neapărat talentului îi datorează succesul său, ci unei munci imposibile: “Da, este adevărat, am câștigat 13 competiții internaționale. Asta e ceea ce știe lumea. Dar am pierdut de două ori mai multe. Să câștigi nu e așa de greu. Dar să pierzi 10 concursuri la rând și totuși să mergi mai departe, aia e uriaș. Iar forța de a continua vine din încrederea în mine însumi”.
Oricum ar fi, truda unui muzician care țintește sus e incredibil de grea. “Nu ți-ai dori asta pentru copiii tăi”, zice. “E o muncă imposibilă! Nivelul de stres, impactul asupra sănătății tale fizice și mentale sunt uriașe. Și tot timpul ai emoții puternice - viața și moartea curg prin tine opt ore pe zi, iar asta te face o persoană extrem de sensibilă. Așa că la mine, cum trăiesc, cum cânt, cum merg pe stradă și ce simt când sărut – totul e amplificat de 20 de ori”. Pare o veșnică tortură, dar el n-ar putea să trăiască altfel.
Citește pe Antena3.ro