Optimism- Potopul i-a unit pe viata

Leo si Violeta, doi tineri care au scapat de furia apelor din Foeni intr-o barca, nu mai au decat un brat de haine, dar nu conteaza, ei se iubesc. S-au casatorit sambata.

LIPSA. Leo, Violeta si nuntasii lor n-au avut probleme cu toaletele de nunta: le-au ramas atat de putine haine dupa inundatie, incat n-au avut de ales

Cand apele le-au inundat casa, aflata la marginea Foeniului, chiar in calea viiturii, au avut timp doar sa scoata actele si cateva lucrusoare si au plecat, cu o barcuta cu vasle, imprumutata de la un prieten. S-au rugat de cineva din sat care avea tractor si remorca sa-i duca pana la Giulvaz, prima localitate din care incepea uscatul, insa omul le-a cerut cate 100.000 de lei de fiecare. Erau toti banii lor, asa ca Violeta, care trebuie sa nasca peste doua luni, l-a convins pe Leo ca o sa reziste in barca.

COSMARUL. Au facut un drum de cosmar. Pentru ca nu mai putea sa dea la vasle, Leo a instalat-o bine pe Violeta si apoi a sarit in apa, a legat barca cu o funie si a tras-o el kilometri buni. Nimeni nu a sarit sa-i ajute. "Cateodata ma gandesc ca lumea e atat de rea, ca n-ar fi trebuit sa ramana decat turla bisericii afara din apa, in satul ala", ofteaza Leo.

VERIGHETE AMANETATE. S-au dus in Timisoara, si-au amanetat verighetele pe care le cumparasera pentru nunta si au inchiriat o camera cu bucatarie. S-au intors la Foeni sa incerce sa mai salveze cate ceva din casa, dar n-au mai avut ce. Au ramas numai cu actele si cu hainele de pe ei. "Venisera cu ajutoare, cu haine la primarie si am zis sa ma duc si eu sa iau ceva de imbracat, ca nu mai aveam nimic. Era o femeie care adusese un sac cu haine si, cand l-a desfacut, au inceput toti sa se bata si eu am plecat de rusine", isi aminteste Leo. Dar au decis sa treaca peste toate si sa se casatoreasca, asa cum stabilisera inainte ca apele sa le ia casa. Au gasit doi oameni cu suflet care sa le fie nasi si s-au imprumutat ca sa-si scoata verighetele de la amanet, sa fie si ei in randul lumii. Noroc cu niste haine care fusesera lasate candva, la o sarbatoare, la parintii Violetei, la Becicherecul Mic, asa ca nu si-au mai batut foarte tare capul cu toaletele pentru casatorie.

TRISTETE. In fata Primariei din Becicherecul Mic, sambata, pe la ora pranzului, astepta un grup timid. Fara lautari, fara chiuituri. Violeta si Leo, nasii lor, mama lui Leo, tatal Violetei, doi prieteni si cativa copii. Violeta zambeste timid, Leo are si el emotii. "O sora de-a mea sta la Cruceni, n-a putut sa iasa din sat, ca n-a fost barca. N-a putut sa ajunga. Nici cealalta. Are copil de opt luni si au trimis-o departe de Foeni, intr-un sat in care i-au dat o casa fara geamuri. Noroc ca i-a luat o batrana la ea, cand i-a vazut cu copil mic", spune Leo. Mama ofteaza. De cand apele i-au distrus casa de la Foeni, a uitat sa mai zambeasca. Plange zi si noapte dupa casuta ei, dupa animalele din curte si nici nu vrea sa auda de mancare. "Eu n-as fi plecat. Voiam sa mor acolo. Daca nu era Denisa, nu-i lasam pe militari sa ma duca de acolo. Sa stiu eu ca mor in casa mea", ofteaza femeia, strangand langa ea o fetita blonda.

SPERANTE. Violeta si Leo sunt optimisti. Au auzit ca la Becicherecul Mic sunt locuri de casa pentru tinerii casatoriti. "Daca avem terenul, ne descurcam. O sa muncim si ziua, si noaptea. Ne ridicam deocamdata o camera si o bucatarie si dupa aia o sa mai facem, incet, incet, cate ceva. Nu stam noi la mila si la bataia de joc a nimanui", spune Leo. "Si apoi, mi-e teama sa ma mai intorc acolo. De unde stiu ca peste cateva luni dupa ce-mi refac casa sau peste un an nu vine apa din nou? Nu mai vreau sa aud de Foeni, am suferit destul", spune Violeta.

TEAMA. Cei doi tineri casatoriti au lasat sub ape o casa cu toate lucrurile din ea. Nu se vor mai intoarce aici, de frica unei inundatii care ar putea sa se repete in viitor

AMINTIRI. Au spus amandoi "da", in fata primarului, care i-a incurajat sa faca repede cererea pentru un loc de casa, si apoi tacutul alai a pornit spre casa parintilor Violetei. "Aveam si noi bibilici. Vreo saizeci. Pe toate le-a luat apa", suspina Violeta, cu ochii la cateva pasari care ciuguleau pe ulita. "Si ce gradinita de flori aveam, abia ii facuse Leo un gardut", adauga, strangand cele doua buchete de flori pe care le-a primit.

Ar fi vrut sa fie altfel. La Foeni, cu prietenii, in casa lor. "Dar nici nu mai stim pe unde sunt imprastiati, pe unde i-au dus", spune Leo.

Doar doi dintre prieteni au reusit sa ajunga la casatoria lor. Baiatul are distrofie musculara, dar munceste cat zece. De altfel, el e cel care a facut rost de barca, pentru ca Violeta si Leo sa poata pleca din Foeni.

OPTIMISM. Deodata, Violeta se opreste, cu o speranta in ochi. "Vezi, acolo o sa primim pamant. O sa ne ridicam casa." Arata undeva, in dreapta, spre marginea satului, unde are Primaria terenurile pentru tinerii casatoriti. "Acolo o sa ne botezam fetita, care trebuie sa se nasca", zambeste si Leo. La Becicherecul Mic o sa primeasca o bucata de pamant uscat, pe care isi vor ridica o casuta. Dar o sa mai treaca mult timp pana o sa li se usuce si lacrimile.

POVESTE DE DRAGOSTE

Violeta si Leonard Moldovan sunt niste tineri frumosi si demni. Nu s-au nascut sinistrati si nu vor sa fie priviti asa. Nu au cersit la nimeni. Nu s-au batut pentru ajutoare. Povestea lor de dragoste este una frumoasa si vesela. Era atat de indragostit de ea, incat intr-o zi s-a urcat in cupa excavatorului unui coleg si s-a ridicat pana la geamul incaperii in care lucra Violeta. Fata statea aplecata deasupra masinii de cusut. "Ma iubesti?", i-a strigat el, iar ea s-a grabit sa recunoasca, numai sa-l vada coborat din cupa excavatorului. Pana atunci fusese foarte serioasa cu el, si nu accepta sa vina la intalniri decat insotita de o colega sau chiar doua. Dupa un timp, s-au mutat impreuna la Foeni. Faceau naveta, pentru ca amandoi lucrau in oras, la Timisoara. Ea - la fabrica de ciorapi, el - la o firma de constructii. Violeta primea pentru munca ei aproape un milion si jumatate de lei pe luna, plus 300 de perechi de ciorapi. Leo se descurca mai bine. Nu erau insa banii o problema prea mare. Aveau o casa frumoasa, cu gradina plina de flori si o curte plina de animale. Acum nu mai au decat un brat de haine si multa speranta. Cei care doresc sa puna macar o caramida la casa acestor tineri sunt rugati sa ne sune la redactie la telefonul 021- 318.20.37, interior 224.