Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După o ceartă ca la ușa Primăriei, mâine, în Capitală, va avea loc defilarea persoanelor cu orientări sexuale diferite. Parada LGBT încheie o săptămână de evenimente numită „Pride” (Mândrie) 2021. Atelierele, expozițiile, discursurile curse în cadrul Pride au avut un numitor comun: homosexualii din România sunt oprimați.
E noapte, e marți, pe Brezoianu alunecă umbre către aceeași intrare. Pe poarta Palatului Universul – odinioară centru important al gazetăriei din România – se scurg, ca ilegaliștii, diferiți indivizi. Coboară trepte către un subsol, parcă către un sediu conspirativ. După două caturi, la ușa mare – probabil o fostă arhivă – o muzică haotică bubuie în pereți. E o „electronică” ce sparge obscurul de albastru și roșu, lumini difuze de discotecă. Aici are loc vernisajul „tranșilor”, adică al celor care au trecut de la bărbăție la feminitate. Sau invers. De după ușă, din stânga, chipuri de tot felul privesc în neant. Pentru un necunoscător este dificil să identifici caracteristici. Poți doar să ghicești dacă ființa agățată de perete este bărbat ori femeie. „20 de portete, 20 de locuri, 20 de oameni și tot pe atâtea povești de viață culese cu grijă, care vorbesc despre diferite fațete ale vieții ca persoană trans și/sau non-binară în România”, stă scris în prezentarea evenimentului Pride. Neinițiații nu pot decât să dea din umeri și să încerce să afle mai multe de la cei prezenți. Ghinion!
Apariția „inamicilor” – adică a unora care nu au nimic în comun cu grupul – creează gol în camera mare. Cea în care se vinde alcool și vâjâie muzica. În locantă rămân doar puține persoane, la ostentație – DJ-ul și unul care se agită.
Făptura nu are mai mult de 40 de ani, e în negru și poartă o freză a anilor ’80. De pe tâmple perciuni mari îi coboară către maxilar, acolo unde se lățesc ca a face o barbă. Dansează lasciv, se unduie, face piruete care se vor a intra în ritm de bubuială. Pe mâini îi sclipesc brățări, iar decolteul lasă să se vadă firele de păr de pe piept. Se văd și „tufișurile” transpirate de la subraț, pe după breteluțele de cămașă de fată. Pantalonii de stofă neagră sunt trași-mulați pe posterior, spre jos nu mai vezi nimic, sunt evazați. Contrastul ciudat – pe lângă aspectul facial – îl dau brațele în raport cu îmbrăcămintea. Are niște bicepși de muncitor în construcții care nu prind ținuta business de noapte. Cu antebrațul puternic-vână, vântură ușurel păhărelul din care soarbe feminin.
În incintă pute a rahat și transpirație, iar făptura bărboasă încearcă să prindă ritmul cu gingășie, fixând-ul pe DJ. Ăsta e mai masculin, nu are nimic ieșit în evidență. Doar fusta. Una lungă, de balabustă de oraș. Tipul care se dă femeie la butoane observă că s-a „găurit” publicul, dar nu înțelege motivul. Cheamă lumea la vernisaj, la dans. Deoparte, o ea și o ea se sărută pătimaș.
Citește pe Antena3.ro
Cuplul de ele – totul pleacă de la familie
Ea are aproape 30 de ani, ea are cam vrea 25. Una e voinică, tunsă periuță, cealaltă e feminină, cu ochelari, are un corp care ar atrage privirea bărbaților. Se cunosc de mult, se simt bine împreună. Dar nu se simt bine aici, în România. Că, cică, homosexualii sunt discriminați. Explicația e un pic ciudată, totul pleacă de la părinți. Părinții nu le acceptă preferințele, logic, nici societatea nu le face loc. „Mă simt agresată”, e un pic speriată cea cu ochelari. Spune că vine dintr-un mic oraș, acolo unde comunitatea LGBT nu este deloc acceptată. „Există cazuri în care am fost hărțuiți, atacați”, continuă cea voinică. Și dă exemplul unuia din fotografii care, zice ea, a avut de pătimit rău cu societatea românească. Subiectul revine pe aceeași matcă – a părinților care nu vor să știe, care nu vor să accepte. Dar ce contează, „când noi ne simțim bine, când atracția e atât de mare”. În timp ce răspund, cele două își strâng lucrurile pe blat. Și o șterg repede, speriate că pot să apară public.
Vizavi de locul lor a apărut un alt personaj. Ăsta e mai ciudat. Poartă mască – e cam singurul din încăpere cu peticul pe figură – nu-ți poți da seama de trăsături. Are o claie creață și niște pantaloni ca de plajă, ușori, trași pe carne. Pe după labele de handbalist răsar doi sâni. Mici. Te gândești că poate e de la hormonii, o fi mâncat prea mult pui. Zbaterile „non binarului” pe ritmurile DJ-ului nu îți creează nicio impresie vizavi de ce se ascunde după haine. Se pupa și cu bărbați, și cu femei. Rămâne un mister, fiindcă peisajul este acaparat de un nene de film. Pare adus din dramele americane din ’90. Cu freza de atunci, tuns pe lături și smoc pe spate, cu maiou și blugi-piramidă. Calitatea de autohton i-o dau papucii: pe ei scrie mare – Lidl. Un pitic, tip golănel, cu cercei, strasuri, mărgele și alte accesorii o chinuie pe una bucată blondă învelită în ceva ce aduce a cearceaf. Puștoaica nu zice nimic, acceptă avansurile și buzele tipului fără să zică nimic. Apoi, sare la alta în brațe. Încet, vernisajul se golește. Comunitatea e strânsă afară unde, la un pahar, filtrează a vorbe. Rămâne DJ-ul, bodyguardul plictisit, doi-trei care trag în poză chipurile de pe perete și un steag Pride în culori de curcubeu. La intrare, pusă în lumină verde, fotografia unuia își spune povestea, cum a fost discriminat: polițiștii nu i-au schimbat Cartea de Identitate după ce a început să poarte fustă și sutien.
Discurs gay despre asuprire pe „scena lui Iohannis”
Soarele arde viroaga Herăstrăului. E miercuri, e o nouă zi de „Pride”. Trebuie să fie concertul „Corp Fluid”. Zice-se un concert-manifest. Mai sunt și ateliere gay, toate se desfășoară la „Roaba de Cultură” - zonă privată în margine de parc. Pe aleea din margine, copiii trec către locurile de joacă. Virează pe lângă un panou, scrie mare: „Pride Park e un spațiu unde toate identitățile sunt acceptate și celebrate. Nu tolerăm niciun fel de comportament discriminatoriu sau de hărțuire”. Copiii își văd de joacă, un moș rămâne să se chiorască la ce e pe lângă scenă. Acum o lună, în același spațiu, președintele Klaus Iohannis și primarul Nicușor Dan țineau discursuri de „Ziua Bicicliștilor”, acum un individ cu maiou roz, larg, se pisicește zdrăngănind din tinichelele de la încheieturi. Are mustață, ochelari, e ras pe picioarele albe pe care a tras niște pantaloni scurți, moi. Pe umăr ține o geantă de femeie, unghiile sunt făcute la manichiurist, gri. E în fața unui stand unde nu vine nimeni, aici se oferă „Free Hugs” (îmbrățișări gratis). Oareșicum, înghesuială e la testări, nu COVID, ci la teste HIV și sifilis.
Cei de la ARAS – Asociația Română Anti-SIDA – încă duc luptele grele, pe stradă, pentru cei defavorizați. Au echipe mobile, caută să salveze câte vieți pot. Acum sunt la acțiune Pride fiindcă din această comunitate au mulți clienți. Un voluntar ARAS spune că organizația sa acționează pe trei fronturi: informare, consiliere și ajutor. Au cam 20 de homosexuali care, într-o lună, se testează. Și cam 12 la sută sunt pozitivi. HIV, sifilis, hepatită – sunt afecțiunile depistate din timp.
Bodyguardul și „oprimarea”
Pe după zona de yoga, în care câțiva din comunitate trag de ei în toate pozițiile, se zărește standul celor cu cărți. Pe scaun, la vânzare, e unul de atrage priviri. Prima dată, prin gesturi: își flutură părul cu mâna ca în reclamele pentru șampon. Gestul palmei se vrea fin-grațios, iese aiurea că mai zvâcnește și din căpățână. Se vede manichiura, se văd și cârlionții negri de pe picioare. Are și plăsuță cu strasuri.
Îl ochește și un nene mai întunecat la față. Mimica lui face totul: întâi vezi cum i se holbează ochii. Pe urmă, țigara îi arde buricul degetului, a uitat să tragă din ea. Buzele bat a pagubă și mirare. Parcă zici că-și face cruce cu limba-n cerul gurii. Perplex, omul uită de ce e acolo: e paznic, iar pe sub banda de protecție din dos de scenă intră de-a valma doritori de Pride.
„Ce mă interesează ce face ei cu viața lor? Eu trebuie să păzesc să nu sară gardu’”, zice omul, respectând cu sfințenie consemnul. Adus din margine de București, paznicul n-a mai văzut așa ceva. Nu comentează, dar ochii îi joacă în cap ca la flippere. Șuieră printre dinți și îl boscorodește pe șef-său: „M-a trimis aici și eram și în liber”. Concertul începe cu o tipă care, printre prestații, continuă discursul general: comunitatea e oprimată. Mesajul e primit cu ovații de publicul răsturnat pe perne. Aplauze și chirăituri întregesc fundalul sonor.
Un tip drăguț desenează de plictiseală ceva pe o coală. E nostalgic, un pic supărat, partenera nu a ajuns la concert. „Salut! Sunt….”, și rostește un nume de fată. E la facultate, se întreține singură și e într-o relație cu o altă fată. A încercat și cu sexul opus, cu băieți, dar nu a mers. A descoperit că e lesbiană încă de la 16 ani. E de acord cu mesajul că LGBT este atacat, hărțuit și oprimat în România. Și pleacă tot de la neînțelegerile cu părinții. Mama sa o mai înțelege, tatăl se face că nu știe. Apoi, bagă România pe aceeași listă cu Polonia și Ungaria, listă a țărilor care defavorizează cultura LGBT. Pe scenă rulează trei indivizi îmbrăcați în paiete argintii. E tot cu mesaj „adânc”, cu agresarea comunității gay. Solistul – un brunet cu cercei, fardat și pensat – recită, toropit un vers, pe iarbă, o solidă se ține de mână cu o sfrijită. Se privesc în ochi și sorb din paharul cu bere. Paznicul chirăie speriat când vede un asiatic cu brățara Pride: „Ăștia au și chineji!”. Lângă parcul în care se ține evenimentul s-a strâns mulțime. Lumea privește. Fără critici, fără atacuri, fără „oprimare”.
