Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Să vii din lumea celor care aud şi vorbesc şi să smulgi un copil din liniştea totală presupune un efort pe care numai dragostea îl poate susţine. "Li!” "Li” "Li!” Băiatul îşi priveşte profesoara în oglindă şi se chinuie să scoată aceleaşi sunete, însă nu reuşeşte decât să mormăie. Profesoara o ia de la capăt. La fel şi copilul. După o vreme, reuşeşte să spună ceva ce seamănă foarte mult cu "li”. Într-o imagine de pe calculator, profesoara îi arată o furculiţă şi îl întrebă pe băiat ce e. Copilul ştie că o foloseşte ca să mănânce, dar nu ştie să-i spună numele. Are 10 ani şi un coeficient de inteligenţă mediu, însă aude doar cu ajutorul aparatului. Pentru că legătura între sunete şi înţelesul lor nu s-a făcut în mod natural, încă de la primele luni de viaţă, băiatul nu ştie ce aude. S-a născut într-o familie normală şi are un frate mai mare care aude. A făcut grădiniţa de surzi, însă în clasa I a fost integrat la şcoala normală, unde nu a făcut faţă. "În clasa a II-a, când a ajuns aici, la Liceul Tehnologic Special nr. 3 pentru copii cu deficienţe de auz, nu ştia literele, fonemele erau alterate cu totul. El doar picta de la tablă. Avem şi acum probleme cu copierea de la tablă, dar acum, în clasa a III-a, scrie după dictare şi reuşeşte să vorbească. A fost o muncă titanică”, spune Irina Imbir, profesor psihopedagog.
Irina a fost învăţătoare la o şcoală normală timp de zece ani, după ce a terminat liceul pedagogic şi facultatea de pedagogie, şi întâmplarea, adică reducerea posturilor la instituţia unde lucra, a adus-o la şcoala pentru hipoacuzici. Noul început a fost şocant: "M-am trezit în faţa unei clase a IV-a de copii surzi şi am început să mă întreb: ce caut eu aici? Cum să comunic cu ei? Două luni a fost cumplit de greu, până ne-am obişnuit unii cu alţii, până mi-am dat seama că trebuie să stau cu faţa la ei şi să nu folosesc cuvinte sofisticate. Timp de două luni, ajungeam acasă şi plângeam. Mi-am dorit atunci să plec. Apoi am luat o clasă I, toţi surzi. La sfârşitul clasei a VIII-a, puteau să labiolectureze, să aibă vorbire inteligibilă şi un vocabular activ bogat. Îi iubesc foarte mult pe copiii aceştia şi simt nevoia să-i ajut.”
"Care este titlul lecţiei?” Irina vorbeşte rar şi gesticulează. Rosteşte cuvintele aşa cum un caligraf s-ar chinui să le deseneze. Are un aparat de amplificare FM, iar copii au la gât aparate de recepţie. Acest sistem elimină zgomotele de fond şi copilul îl aude doar pe profesor, sau şi pe sine, sau şi pe colegi. Fiecare clasă are frecvenţă proprie. În clasă sunt patru copii, un băiat şi trei fetiţe. O fetiţă nu poate spune "r”. Irina îi ia mâna şi o pune pe bărbie, în timp ce spune "rrr”. Pentru "z”, îi ia mâna şi şi-o pune pe bărbie, să simtă vibraţia mandibulei. A., surdă din naştere, are de mică implant cohlear; când rămâne fără baterii, e disperată, de aceea profesoara se chinuie să o înveţe să citească de pe buze. Fiecare cuvânt nou pe care-l spune profesoara e dublat de scrierea lui pe tablă. "Eu acum pun întrebare”, spune ea, şi, pentru a sublinia ideea de întrebare, le arată o întrebare scrisă cu verde pe perete. "Acum voi răspundeţi” şi le arată un răspuns scris cu roşu. Aşa, pentru a-i învăţa ceva nou, totul durează mult mai mult decât la copii care aud. Vorbesc despre semafor, pietoni, bulevarde şi pentru a înţelege se uită pe o machetă aflată pe catedră, unde pe semafor e lipit un bileţel pe care scrie "semafor” şi tot aşa. Pentru a lipi cuvintele de concepte, ar trebui şi părinţii să facă la fel acasă. Să lipească de pat un bilet pe care scrie "pat” şi tot aşa. Însă părinţii nu prea fac asta, aşa că profesorul trebuie să muncească singur.
Fiecare copil surd are istoria lui unică şi profesoara trebuie să găsească o strategie pentru fiecare. A. vine dintr-o familie de auzitori şi a făcut antrenament auditiv. T., care are implant cohlear, vine dintr-o familie de surzi; când ajunge acasă, îşi scoate aparatul auditiv. Ea nu a fost învăţată de acasă să audă. "T. e prinsă între două lumi, a auzitorilor şi a surzilor, dar e atrasă de lumea surzilor, lumea părinţilor, ce are cultura ei proprie, în care limbajul mimico-gestual este principal modalitate de comunicare. Oricât de mult lucrez cu ea, nu vrea să înveţe să vorbească. Le-am explicat părinţilor, dar parcă nu vor să înţeleagă”, spune, dezolată, Irina.
Ultima venită în clasă e o fetiţă firavă, ce a ajuns la această şcoală în urma eforturilor făcute de către primarul comunei din Călăraşi unde s-a născut A.Ţ. ea nu a fost la grădiniţă şi de aceea nu era dezvoltată din punct de vedere cognitiv, afectiv şi psihomotor, la nivelul vârstei. "Scotea sunete nearticulate, ca un animăluţ. La sfârştiul clasei a II-a am reuşit «să-i scot» vocea. E o voce slabă, dar poate să comunice. A învăţat limbajul mimico-gestual, literele, dactilemele (corespondentele literelor în poziţionări ale degetelor şi palmei). Bucuria mea cea mai mare e să îi fac pe copii să vorbească. Trebuie să muncesc foarte mult, să revin de foarte multe ori, pentru că ei uită repede. Intri la ei şi îţi dai seama că un lucru banal, pe care l-ai tot repetat, l-au uitat. Dar satisfacţia e extraordinară. La şcoala normală nu am avut satisfacţii la fel”, spune profesoara.
Momentele de satisfacţie alternează cu momentele de disperare. Sunt zile când profesoara nu reuşeşte să facă nimic din ceea ce îşi propusese înainte de lecţii. Însă se consolează: "Facem ce putem azi.”
După ce vorbeşte atât de mult şi răspicat o zi întreagă, după ce repetă şi iar repetă cuvintele, e în pericol să se îmbolnăvească de laringită. "Mai iau propolis cu vitamina C, dar ar trebui să fac repaus vocal. Duminica e singura zi în care tac. Merg la slujbă, la biserică, apoi dorm”, spune Irina. Pentru ea, munca printre copii surzi e fascinantă. Învaţă în fiecare zi câte ceva de la ei, dar şi din cărţile de specialitate. Caută şi pe internet să afle noutăţile ce apar în metodele de învăţare. La rândul ei, a împărtăşit descoperirile făcute la ore prin lucrările prezentate la simpozioane şi publicate în reviste. "Elevi speciali într- o şcoală specială”, "Modalităţi de realizare a integrării curriculare în activitatea didactică cu elevii hipoacuzici”, "Cultura surzilor- repere de identitate al comunităţii surzilor. Exemple de bună practică”, "Profesorul- diriginte, mediator între şcoală şi familie în acţiunea de orientare şcolară şi profesională a elevilor hipoacuzici”, "Proiectele europene şi integrarea socială a tinerilor cu deficienţă de auz” sunt câteva dintre aceste lucrări. Ultimul curs pe care l-a făcut s-a numit "Competenţe în comunicare”; profesoara şi-ar dori să existe mai multe activităţi de perfecţionare în domeniul ei.
După ce termină cele patru ore, merge la cabinetul de demutizare, unde copiii vin pe rând să exerseze vorbirea. Unii dintre ei au, pe lângă deficienţă auditivă, şi tetrapareză, ADHD, retard intelectual, paralizie cerebrală. Pentru fiecare dintre ei, Irina trebuie să facă un plan de lucru. Lucrul cu cei ce suferă de ADHD e descurajant, pentru că ei nu reuşesc să ajungă nici măcar la nivelul minim cerut de programă. Irina a învăţat să aibă răbdare.
După ce termină şcoala, tinerii ar trebui să continue procesul de demutizare, însă acest lucru nu se întâmplă. Irina ştie că, după sutele de ore pe care ea le petrece în încercarea de a-i scoate pe copiii din muţenie şi a-i face oameni întregi, ei devin principalii candidaţi la pensia de handicap. "Mă întristează că statul investeşte în ei doar până la terminarea liceului, iar apoi nu mai face nimic. În Italia, de exemplu, există ore de demutizare pentru adulţi. Noi încercăm să-i învăţăm să se adapteze, să facă activităţi asemeni auzitorilor, dar încă există printre auzitori multe prejudecăţi”, spune profesoara. Ea continuă să-şi facă munca printre sunete şi tăceri, dincolo de dezamăgirile fiecărei zile.
Citește pe Antena3.ro
