Românica, în zama ei

MAREA NEAGRĂ. CIORBĂ DE BURTĂ. DE BURTĂ DE MANELIST
Litoralul lui "lasă, că ne descurcăm noi". Intersecţia dintre şnapani şi chilipirgii. Locul în care oamenii vin în fiecare vară să se amăgească cu iluzia unei vacanţe. Pe bani puţini, un strat de bronz. De restul, ţipete, nervi, manele, hamsie cu usturoi, ciorbă de burtă şi, fireşte, bere ieftină. De ce vin românii pe litoralul românesc? Pentru că cel mai bine se simt în zama lor.  

MAREA NEAGRĂ ● Ciorbă de burtă. de burtă de manelist
Litoralul lui "lasă, că ne des-curcăm noi". Intersecţia dintre şnapani şi chilipirgi. Locul în care oamenii vin în fiecare vară să se amăgească cu iluzia unei vacanţe. Pe bani puţini, un strat de bronz. De restul, ţipete, nervi, manele, hamsie cu usturoi, ciorbă de burtă şi, fireşte, bere ieftină.

"Vai, ce bronzat eşti Fănele!", se miră invidios vecinul. "Aţi fost la mare?". Mesaj subliminal – "ai bani de vacanţă, ai?". "Mda", confirmă Fănel poziţia celui privilegiat de soartă. "Dar v-aţi bronzat?", nu-şi mai poate ascunde vecinul rîcîiala din inimă. "O săptămînă", confirmă bronzatul. "Am şi cheltuit bani…". Arsurile de gradele IV, III şi II – funcţie de lăcomia exponatului la soare – sînt semnul prosperităţii celui care şi-a permis o vacanţă. Nu la ştrandul "trei ligheane cu ciuperci", ci la mare! Care mare? A noastră, dă-o naibii, că sîntem patrioţi!

DRUMUL. În fiecare vară, şinele de cale ferată se dilată din pricina caniculei. E o axiomă. Iar trenurile spre litoral au o întîrziere de cîte 4-5 ore. E o concluzivă. Decît să pierzi două zile de concediu în compania SNCFR-ului, mai bine cu autocarul, îşi spun optimiştii. Naivi. Ca să urci într-un autocar trebuie să stai la coadă. Lunea, şi cîte-o oră. Curtea de pe Dinicu Golescu e plină de oameni cu bagaje, copii care moţăie şi dame aranjate. Aranjatele se bagă în faţă. Au şcoala vieţii. Cînd în curtea plină de aşteptare intră vreun autocar, toţi se reped spre el, fără să mai citească pe plăcuţa de pe parbriz în ce direcţie merge. E isterie. Aşteptătorii – era să scriu oamenii – se împing şi-şi dau coate pentru un scaun. Se grăbesc să plece în concediu. La relaxare. Vacanţă venim! "Stai, dom’le, unde te împingi aşa? Îmi omori copilu’!". "Ţine-ţi, doamnă, copilu’ acasă!". Începe bine. Şi costă şi bani: 50 de RON biletul.  Măcar ajunge mai repede… "Trei ore şi jumătate, dacă e drumu’ bun", se laudă şoferul. Ţeapă. După timpul preconizat de el, nici nu intrasem pe podul de la Cernavodă. Iar aerul condiţionat apasă puternic pe vezici. După Cernavodă, driver-ul se miluieşte şi ne opreşte la un popas. E vad mare, sînt mai multe autocare în parcare. La toaletă e coadă. Şi fiecare secundă e preţioasă. Dintr-un moment într-altul te poţi trezi că ţi-a plecat autocarul şi te-a lăsat singurel, fără bagaje, în mijlocul acestei lumi ostile şi pişăcioase. "Nu-mi găsesc doi călători şi tre’ să plec. Nu-s la tine?", îl întreabă un alt şofer pe şoferul nostru. "Nu ştiu, vezi şi tu". Rătăciţii sînt întorşi pe calea cea dreaptă, plecăm, iar peste încă o oră şi jumătate ajungem în Constanţa, în gară. Şi de aici? Alt autocar.

LOCO. Spre Eforie Nord. 12 kilometri parcurşi în juma’ de oră de schimb de fluide cu pasagerii din jur. Transpiraţie pe transpiraţie. Se stă şi-n picioare. Ne ţinem cu mîinile de locul pentru bagaje de deasupra scaunelor. Probabil că-şi depozitase tot garajul funinginea de prin sobe acolo, pentru că ne umplem de negreală pînă în coate. Şi asta costă: 4,5 RON. Cel care taie biletele face echilibristică printre scaune şi printre pasagerii verticali. Are tricoul ud. Pe noi curg apele. Sauna cu funingine, fără pic de aer. "De ce nu deschideţi trapa de deasupra?". "Pentru că nu s-ar mai simţi aerul condiţionat". "Păi, nu se simte". "Ba se simte!". N-are rost, ar fi o discuţie contradictorie sterilă. Am ajuns în Eforie Nord, coborîm. Ducă-se cu trapa lor cu tot în Mangalia, unde e capătul…

DISTRACŢIE. Acelaşi litoral, de ani de zile. La fel de vulgar şi de jegos. Îmbătrîneşte, dar îşi saltă tariful. Are un peşte nesătul. Pensiuni cu camere multe şi mici, chicinete în care, dacă te dai jos brusc din pat intri cu picioarele în veceu, şi pentru care plăteşti "preţ de sezon". Kitschuri înşirate pe tarabele de pe trotuare după care plîng copiii cu insolaţie.  Lipscaniadă. Mame obosite şi isterice, tătici misenrupişti şi blazaţi, tinerii sclipicioşi şi aroganţi. Feţe triste de oameni care parcă au venit la distracţie din obligaţie. Preţuri nesimţite: 18 RON – 200 g de pui, 6 RON – o citirică de suc, 10 RON – un cîrnat. "Da’ al cui e frate, de e aşa de scump?". Manele – ici, manele – colea. Vizavi, trei ciudaţi cu pene în cap cîntă pe muzică peruană (play-back) şi dansează costumaţi în indieni apache. Parcă şi anul trecut erau tot aici, n-au făcut transhumanţa? Iar manele. Într-o autoservire, două piţipoance dansează din şolduri printre mesele pline cu tăvi de mîncare. Şunci mişcătoare.

OFERTA. Peste tot, aceeaşi nebunie. Plaja din Costineşti e plină de gunoaie – peturi, coji, mucuri de ţigară, şerveţele, pungi. Consumabilele hrănesc pescăruşii seara. În timpul zilei, cearşaf lîngă macat, carpetă lîngă pătură. Înspre epavă, peisajul se dezbracă de caracter. E zona nudiştilor în care pătrunzi fără să existe vreun avertisment scris care să te prevină că poţi să faci infarct. Tătici, aparent zdraveni la cap, umblă în sexul gol lîngă fetiţele lor pubere, la fel de dezbrăcate. Mămici, şi ele fără vreun handicap vizibil, stau deznude pe cearşaf lîngă băieţii care mai au puţin şi se duc să-şi ia buletinul. E o lume lipsită şi de inhibiţii, şi de principii. Nici urmă de patrulă a poliţiei de plajă. Nici aici, nici la Eforie Sud, unde oamenii nu s-au calicit la un costum de baie.

Bişniţarii fac slalom printre cearşafuri, zbierînd: "Ia gogoaşa cu vanileee!", "Piatra ponce! Piatra ponce!", "Pentru babele frumoase, ia porumbul cu mătase!". Acelaşi avion cară pe cer o reclamă la seminţe de floarea-soarelui. La marginea drumului se vinde porumb copt sau fiert şi deja fermentat în oala în care zace de-o zi, gogoşi însiropate cu zeci de E-uri, vată de zahăr. Jucării gonflabile, tablouri cu Maica Domnului înconjurată de leduri luminoase, cele mai de prost gust kitschuri ridicate la rangul de suvenir. Amintiri de pe litoralul românesc. Din locul în care oamenii vin în fiecare vară să se amăgească cu iluzia unei vacanţe. 

De ce la noi şi nu la alţii?

De ce (mai) vin românii pe litoralul românesc şi nu se duc în Bulgaria, Turcia, Croaţia sau oriunde ar primi pe aceiaşi bani servicii de calitate? Din comoditate. "Eforie Nord e colea". Din respect pentru tradiţiile strămoşeşti – la croaţi nu o să-ţi cînte Guţă şi nici nu o să vezi dame mişcîndu-şi colăceii de grăsime pe melodii îmburicate. Din obişnuinţă – la alţii nu şi-ar permite să-şi lase deşeurile menajere pe plajă şi poate nici să intre în apă uneori doar pentru a urina. Din pricina obiceiurilor culinare – acum, să fim serioşi, ce înseamnă o vacanţă la mare fără mişcarea numită "plimbă tava"? Din dragoste pentru tot ce înseamnă România. Vă imaginaţi o singură zi fără să-i poţi spune cuiva o vorbă care să-l lovească în ficaţi, fără să trimiţi pe cineva la origini, fără să te cerţi cu cineva îndelung şi apăsat, dar lipsit de argumente? Ce satisfacţie ai avea dacă ai drăcui un muntenegrean, de pildă, şi el ţi-ar zîmbi, amabil, pentru că nu pricepe o iotă? De ce vin românii pe litoralul românesc? Pentru că cel mai bine românul se simte în zeama lui.  E un soi de iubire sado-maso. Ne întîlnim aici din toate colţurile ţării şi din toate categoriile sociale, ca să ne împingem, ca să ne spionăm cearşaful, ca să stăm la cozi la autoservire, ca să ne enervăm, ca să ne dăm mari unii în faţa altora, ca să ne simţim români. Marea e doza de care avem nevoie pentru a reîncepe, resemnaţi cu soarta, viaţa noastră cea de toate zilele.