Salvezi un om, salvezi o lume (4) - Micul revoluţionar ia lecţii de ciordeală

După ce Viorel Ilişoi a reuşit să potrivească meşteşugit cuvintele sale în scris, acum îşi tentează cititorii cu cel mai nou proiect său - "reportajul gata citit". Fiecare dintre episoadele foiletonului său "Salvezi un om, salvezi o lume" va avea o variantă audio, şi Viorel ştie să povestească...
Pentru cei care doresc să îmbine povestirile într-una singură - pe CD - există şi posibilitatea de a descărca fişierul audio, în mod gratuit.

Micul revoluţionar ia lecţii de ciordeală


Click pentru a descărca fişierul audio - format mp3
_________________________

Zece copii cam nespalati stau in jurul unei mese lungi, intr-o camera cu peretii goi si cu paturi multe, unul langa altul. Paturi de adunatura, dihocate, cu asternuturi soioase. Intr-un capat al mesei sta o femeie, in celalalt un barbat. Amandoi pe la patruzeci de ani. Amandoi fumeaza si mirosul de tutun, spre bucuria tuturor, mai taie din duhoarea incaperii.

O lectie de viata
O batrana intra cu un lighean urias plin cu cartofi prajiti. Barbatul primeste primul o portie zdravana in farfurie si incepe sa manance cu mana. Aurul fierbinte al feliilor de cartof se intalneste cu aurul de pe mainile lui. Apoi e servita femeia, care stinge tigara de coltul mesei si o baga in buzunar. La urma li se da si copiilor. Batrana mai aduce paine si doua cratite cu salata de varza cu rosii. Masa e pusa. Copiii stau cu nasul in farfurii, trag pe nari aburul bun. Le e foame, freamata de pofta, dar nu se ating de mancare. Doar barbatul din capul mesei infuleca de e gata-gata sa-si inghita inelele. Cand totul e asezat pe masa el a si golit farfuria. Se ridica, se duce la unul dintre copii si-i ia mancarea din fata.

— Tu n-ai adus nimic azi. Mananci ce ai adus! — ii spune el pe un ton aspru. Dupa care se aseaza la locul lui si incepe sa manance portia copilului.

Tancul ramane intepenit pe scaun. Lasa capul in jos si se uita pe sub sprancene la ceilalti cum mananca. Inghite in sec. Urechile mari ca niste buzunare intoarse pe dos i se misca in ritmul inghititurilor. Toti ceilalti trebuie sa-si termine ce au in farfurie si nimeni nu are voie sa-i dea nici o firimitura.

— Aia a fost prima si poate cea mai dura lectie de supravietuire pe care am primit-o, spune Florin Botosan. A trebuit sa fur in fiecare zi ca sa am ce manca. Si chiar nu-mi amintesc vreo zi in care sa nu fi furat nimic. Suteam haleala de prin piete, nimic altceva.

Caderea din cer sub pamant
Toamna evadarii fratilor Botosan din robia tatalui a fost una frumoasa. Orasul fusese devastat de mineri, un prim-ministru cu gura stramba si cu uitatura taioasa il inlocuia pe Petre Roman. Lui Florin ii parea rau dupa Roman. Era eroul lui. Il indragise in zilele revolutiei, cand s-a amestecat si el in multime si a strigat impotriva dictatorului, cu vocea lui de copil, pana a ragusit. Apoi a impartit primele ziare libere luptatorilor care trageau in niste inamici nevazuti. Era chiar sa fie impuscat la Televiziune. Atat a putut face el pentru victoria revolutiei. A inceput ca un Gavroche si a continuat ca un Oliver Twist. In acea toamna leul pierdea sange in batalia valutara. Preturile cresteau. Pe trotuarele Bucurestiului rasareau ca din pamant buticurile — chioscuri incropite din doua table si un brat de scanduri, in care gaseai orice, de la bombonele turcesti — obsedantele Bonibon si Jelibon din reclamele TV — pana la piese de camion. Lumea se schimba, iar fratii Botosan pluteau nepasatori peste lumea aceea confuza, dar plina de speranta. Sentimentul libertatii ii facea sa zboare. Dar cand iarna si-a aruncat buzduganul in oras, au fost siliti sa coboare cu picioarele pe pamant. Si chiar sub pamant, in canale. Au vazut fata urata a traiului fara capatai. Nu le placea sa se bage in gauri, sa doarma cu o conducta calda in brate si sa iasa la lumina, ca popandaii, numai ca sa caute demancare. Au simtit ca in bezna canalelor se ofileste in ei, ca o planta, tot ce aveau omenesc. Chiar daca stateau impreuna si nu se amestecau in foiala subterana a aurolacilor, nu puteau incetini decaderea. Intunericul si lipsurile lucrau incet si cu staruinta. Numai cand auzeau oamenii pasind peste capetele lor, pe trotuare, o tristete mare cat orasul li se scurgea in inimi. Deodata se vedeau cazuti din vazduh sub pamant; si, in loc sa zboare, viermuiau. Florin si cu Mihai, baieti mai mari, se simteau raspunzatori pentru cei mici. Nu-i puteau ingropa in mormantul ala.

Cat de bun e raul mai mic
— Am inceput sa cautam o casa parasita, ceva... Umblam rebegiti pe strazi, prin zapada, pana tarziu. Nu ne venea sa ne bagam in canal. Au fost momente cand ma cuprindea asa o disperare, ca imi venea sa-mi iau zilele. Chiar am incercat sa ma sinucid.

Aici Florin face din nou o pauza si iar isi infunda fruntea in palme. Printre incheieturi i se vede nodul gatului urcand si coborand ca la copilul flamand caruia i s-a luat mancarea din fata. Dupa cateva clipe, cand se linisteste, nu mai vrea sa mai spuna nimic despre cum a vrut sa se omoare.

— Cum umblam noi asa, ne-a strans de pe drumuri si din zapada o familie de tigani. Pot zice ca ne-a salvat. Erau asa: el cu nevasta, bunicul cu bunica, vreo patru copii ai lor si inca doi sau trei pe care-i luasera ca si pe noi de pe strada. Stateau intr-o casoaie veche de pe langa Piata Gemeni. Cred ca pusesera ochii mai demult pe noi, ca ne tot invarteam prin zona cu cersitul. A venit tiganul la noi, cu mine si cu Mihai a discutat, ca eram mai marisori. «Ba, a zis, va iau la mine acasa, ca muriti naibii de frig, mi-e mila de voi, manca-v-as!» Ne-am dus. Sincer, eram bucurosi ca am ajuns acolo. Era cam mizerie, mirosea urat, dormeam inghesuiti, dar macar aveam paturi, o masa la care mancam ca oamenii. Si, mai ales, erau geamuri, domnule, intra lumina soarelui la noi. Ce sa mai zic, traiam la suprafata ca oamenii, printre oameni.

Parea sa fie o familie obisnuita, desi cam numeroasa si amestecata, intr-o casa obisnuita, cu chirie la stat. Insa baietii erau destul de ageri ca sa observe ce se intampla acolo. Cei mari, stapanii casei, stateau toata ziua la televizor, fumau, jucau table, taifasuiau cu vecinii. Traiau modest. Uneori ieseau la plimbare, in haine bune, tinute in saci de celofan, mergeau la film, mancau la restaurant si se intorceau tarziu cu taxiul. Copiii plecau de dimineata si se intorceau unul cate unul cu de-ale gurii. Cartofi, morcovi, ceapa, rosii, ulei, fructe. Le furau din piata. Asta era treaba lor. Tot ce aduceau se punea la gramada, se gatea acolo si mancau toti. Ce ramanea vindeau stapanii, faceau un fel de bisnita cu alimente. Din asta traiau.

Cateva zile nu le-a zis nimeni nimic. Au mancat bine, au dormit, au stat la caldurica sa le iasa frigul din oase. Apoi, intr-o seara, s-a intamplat scena cu copilul lasat flamand. Atunci, inainte de culcare, capul casei le-a spus fratilor Botosan, parinteste, sa bage la cap doua lucruri: unu, ca cine nu aduce mancare nu mananca, asa cum au vazut; si doi, ca nu e ceva rau sa furi, daca asta te ajuta sa supravietuiesti. A doua zi i-a trezit dis-de-dimineata. Le-a spus sa se imbrace, le-a pus cate o sacosa de rafie in mana si a plecat cu ei la piata, pe teren, sa-i invete sa fure.
-----------------------------------------------------------------------------

Cititi in episodul urmator cum fratii Botosan ajung la Fundatia Concordia si duc o viata fara griji. Dupa patru ani se reintorc la casa parinteasca si traiesc din munca cinstita sub tutela legala a fratelui mai mare. Apoi drumurile lor se despart.

-------------------------------------------------------------------
Salvezi un om, salvezi o lume
episodul 1 - Omul fara amintiri
episodul 2 - La cersit, ca sa bea tata!
episodul 3 - Printre ciudatii cu plamanii in afara
episodul 4 - Micul revolutionar ia lectii de ciordeala